“Unde ai fost azi, de ce n-ai răspuns la telefon?”, împroaşcă nevasta acea întrebare minunată ca o muzică de harpă, în urechea bărbatului. Pe vremuri, era simplu: “Draga mea, păi n-am prea stat în birou, că m-a trimis şefu la sediul central, să iau ceva de la un alt şef şi să-l aduc la şefu ăsta!”. Puteai să verifici această fermecătoare poveste? Nu. E drept, pe atunci eram mai atenţi la limbajul corpului, vedeam când minte cineva de îngheaţă şpriţurile. Dincolo de asta, având numai telefon fix, dacă ieşeai să duci gunoiul la ghenă, putea să te sune tovarăşul Nicolae Ceauşescu sau tovarăşa Elena Ceauşescu personal, că nu aflai niciodată, mureai prost.
Dar, fireşte, pentru că suntem români şi nimic din ceea ce e românesc nu ne e străin, tot la capitolul infidelităţii ne-a lovit cel mai tare tehnologia asta băgăcioasă. Mi-a povestit o prietenă, odată, că avea (ce surpriză!) un amant căsătorit buştean. Iar nevasta ăluia prinsese de veste cum că îşi împarte bărbatul cu cineva. Stătea, pesemne, extraordinar de bine cu intuiţia. Nu numai că nevasta ştia ce se întâmplă, dar, ca o cârtiţă prevestitoare de cutremure, simţea şi când. Aşa explica faptul că-şi suna soţul pe mobil exact când el înota voiniceşte în valurile erotismului, în iatacul metresei. Când le era ăstora tăvăleala mai plină de semnificaţii, clingdung- clong-dang-trici-crici-tangcling! (am pus pe litere sunetul polifonic al unui celular de soţ hăituit). Evident, el se smulgea din vălătucii extazului şi se repezea la telefon ca un motan la ghemul de mohair.
Deşi până atunci gemuse concludent, la telefon lua brusc o voce de inginer metalurgist deranjat din trebile furnalului. Iar la final, spre exasperarea amantei, îşi lua rămas-bun de la nevastă cu tradiţionalul “Te pupic dulcic, ne vedem acasă!”. Gata cu amorul ilicit, se pleoştea instantaneu. Aerul devenea zaharisit, leşinant, avea gust de marţipan… era să zic de rahat, dar riscul ambiguităţii ar fi fost prea mare.