Editorial de Simona Catrina: În primii 20 de ani vrem nuntă, în următorii 20 de ani vrem orice

După ce au girat cu sufletul lor pentru integritatea morală a ginerilor, ajung la concluzia că şi-ar fi putut investi banii şi urările în ceva mai concret, dar asta e, n-a fost să fie. Apreciez urările, dar îmi dau seama că ele sunt doar impulsuri sentimentale.
Luca, vărul meu, a iubit nebuneşte (şi când spun nebuneşte, spun patologic) o femeie. I-ar fi dat şi conturile lui din bancă. Noroc că ea era prea proastă, nu ştia să bage PIN-ul la bancomat, deci încrederea lui nu avea nici un temei. Noi eram oripilaţi, mai ales că PINul lui era 2206, deci ziua lui de naştere, ce dracu! Ea spunea că şi-a găsit altă iubire, deci alt cont bancar.
Era cu atât mai interesant, cu cât el câştiga de patru ori cât ea. Deci accesul ei la contul lui nu era pur simbolic. La sfârşit de lună, voia şi el şaorma de-aia mai scumpă, doar el scosese ceva bani, ce pana lui!
Eu m-am logodit la 24 de ani, iar la 25 de ani mi-a spus viitorul ginere că şi-a găsit adevărata iubire (alta decât mine). Ce era să fac, să-i decupez jugulara? A fugit. Eu am sughiţat smerită, plângând haotic. Am plâns o sticlă de lacrimi.
Nu-mi venea să cred că se întâmplă. Dar după aceea am descoperit ceva interesant: nemurirea. Să ştiţi că este o noţiune viabilă. Când scrii ceva, plângi pentru lucruri pentru care ai fi plâns degeaba, mai deunăzi.
Plânsul de azi înseamnă zâmbetul de mâine. Mai târziu, m-am căsătorit cu omul care a avut aceleaşi bagaje şi în inimă, şi în amintiri. Avea o căsnicie, chinuită, incompatibilă cu el. Şi atunci, te întrebi, nu e mai bine dacă îl ajuţi când îl divorţezi civilizat? Aţi observat că e greu să fii fericit? Cumplit. Când ai totul la dispoziţie, nu ai nimic, de fapt. Suntem umilii sclavi ai regulilor. De ce nu avem ceea ce vrem?
De ce nu vrem ceea ce putem avea? Suntem mutroşi. Dacă vom avea noi pretendenţi la mirii anului? Suntem invidioşi sau aiuriţi? Noi nu ştim să fim fericiţi, iar asta costă mult. Ne facem cruce în faţa celor morţi, deşi se poartă ideea că ei au avut vieţi mai interesante decât noi.
Iertaţi-mă, dar ce e mai important? Tatăl meu defunct sau a ajuns într-o lume mai bună sau a ajuns într-o lume de care trebuie să ne ferim? Eu am vrut nuntă şi m-am măritat. Tatăl meu a vrut veşnicie şi (a murit şi) a găsit-o. Suntem fericiţi.

Urmărește-ne pe Google News