Editorial de Smona Catrina | Curajoşii care sfidează moartea şi miorlăiţii care îşi plâng de milă

Aţi observat că, de multe ori, cei cu încurcături ridicol de mici cască o gură cât o şură, iar cei care sunt cu un picior în groapă îşi trăiesc cu demnitate ceea ce le-a mai rămas de la Dumnezeu? Bunăoară, ştiu oameni care câştigă mii de euro pe lună, dar sunt veşnic cu curu-n sus (şi vă rog să mă scuzaţi pentru cuvântul “cur”, dar sună plastic şi se află la loc de cinste în Dicţionarul explicativ al limbii române – şi zice clar că înseamnă “şezut, popou”).

Aşa că gata cu mimozismele (cuvânt care nu e în DEX, dar îmi place mie). Am învăţat să nu mai tolerez plângăcioşii, deşi multă vreme am pactizat cu ei. Îmi amintesc de o zi în care m-am plâns în redacţie că nu am putut să dorm, că am avut coşmaruri, că viaţa n-are sens, că sunt obosită, că mă doare căpăţâna.

Alice Năstase-Buciuta, prietena mea de-o viaţă, m-a răbdat cu o forţă demnă de o cauză mai bună. Apoi, mi-a spus că făcuse nopţi albe pentru că avea bebeluş care răcise, avea febră, nu dormea, nu mânca. Mi-a fost ruşine de nechezatul meu ridicol. Eram o femeie fără complicaţii, care căuta să-şi scuze indolenţa prin tot felul de indispoziţii relative.

Am fost internată în spital şi mi‑am bocit soarta de sălta cămeşa pe mine, vorba lui Creangă. Până când au adus în salon femei mai mult moarte decât vii. Care, cu puţina energie rămasă, aveau timp să spere, să zâmbească, să se roage. Mi-a fost iarăşi ruşine. Eu aveam perfuzii cu glucoză, fiindcă ficatul meu era indignat de câte cocktail-uri îi aruncasem în cap. Ceilalţi aveau citostatice. Trăiau de azi pe mâine.

Recomandări

Primul tren nou cumpărat de România în ultimii 20 de ani s-a stricat a doua zi după inaugurare

Era octombrie şi, când am întrebat o doamnă din salon ce face de Revelion, a zâmbit amar. M-am simţit ca o idioată. Pentru ea, cea mai frumoasă petrecere era viaţa însăşi. Eşti viu, deci eşti fericit. Celelalte sunt tâmpenii. Sunt bolnavi incurabili care trăiesc, după cum sunt şi oameni care fac infarct de nervi că li s-a tăiat maioneza sau s-a dezumflat cauciucul maşinii.

De unde deducem că viaţa şi moartea râd de noi, aşteptându-ne să ne decidem. Ieri, mi-am sunat o prietenă care are cancer în stadiul patru. Am întrebat-o, mecanic, ce face. A zis “bine”. Aşa am devenit mai înţeleaptă şi mai puternică, brusc.

Urmărește-ne pe Google News