Fostul primar al Constanței, Radu Mazăre, a fost condamnat la 9 ani de închisoare cu executare, în dosarul retrocedărilor de terenuri în Constanţa şi Mamaia. Andreea Pavel, editorialistă Libertatea și jurnalistă Info Sud-Est, face o analiză detaliată a dosarului care a fost tărăgănat în instanțe aproape un deceniu.
„M-am trezit într-o dimineață în care dosarul «Retrocedărilor» a luat sfârșit”
Mă întrebam cum o să arate locul în care o să mă trezesc a doua zi și, cu gândul ăsta, am închis ochii fără voia mea. I-am deschis dimineață, iar locul în care am făcut asta este unul în care Radu Mazăre este vinovat și condamnat definitiv pentru că a tranșat și vândut la bucată zeci de hectare de plajă, parc și din măruntaiele orașului.
Le-a împărțit unor interpuși celebri sau necunoscuți, a făcut asta cu ajutorul unui evaluator agreat de el, a unor oameni din primărie pe care i-a proclamat niște dumnezei mai mici, au mers la notari conectați la magistrați.
Toți au profitat de necunoașterea, bătrânețea sau nevoile moștenitorilor cărora Radu Mazăre nu voia să le retrocedeze ce li se cuvenea. Pentru că putea. Astăzi, toți plătesc și sunt trimiși la închisoare pentru asta.
Sigur, Radu Mazăre nu va ajunge prea curând acolo pentru că în urmă cu un an a fugit din țară, chiar dacă era judecat în mai multe dosare, iar în „Retrocedări” urma sentința finală. Pentru că putea.
Momentul plecării lui Mazăre s-a resimțit în orașul care l-a făcut un Dumnezeu mai mare în mod diferit. Unii au deschis șampaniile, simțind că fuga lui înseamnă un autodenunț și o recunoaștere implicită a vinovăției, iar lucrurile pentru el nu se pot termina decât într-un singur loc.
Alții, poate mai mulți decât primii, au simțit lehamite, furie și au fost descurajați că Justiția va mai face dreptate vreodată în cazul „peștilor mari”. Mazăre era văzut ca unul care nu va plăti niciodată pentru cum ne-a lăsat orașul când a plecat.
Prejudiciul probabil că nu va fi recuperat vreodată. În alte zeci de dosare înaintea acestuia s-au dispus recuperări de sute de milioane de euro, care n-au ajuns nici astăzi în buzunarele statului.
Apoi, în Constanța, instanțele vor fi blocate de procesele care vor fi deschise ca urmare a deciziei judecătorilor. Un milion de metri pătrați trebuie să se întoarcă la constănțeni.
Așa că, una peste alta, condamnarea lui Radu Mazăre este, mai degrabă, una simbolică. E simbolică mai ales pentru că sentința definitivă a venit la limită, pe buza prescripției.
Încă o amânare și nimeni n-ar mai fi știut dacă faptele au fost fapte. Unul dintre cele mai vechi dosare din instanțele românești a fost tergiversat cu patimă și șmecherii timp de 11 ani.
Primii doi ani de amânări consecutive i-au revenit Liei Savonea. A ținut dosarul pe loc prin 14 amânări. Savonea este șefa CSM și prietenă cu șefa Tribunalului București, cea care îi este soție notarului Jean Andrei.
Jean Andrei a fost găsit vinovat în „Retrocedări” și condamnat definitiv la 2 ani cu suspendare, pentru că lui cele mai multe dintre fapte i s-au prescris.
Au urmat așa alți 9 ani, cu judecători ale căror decizii sau trecut controversate au pus la îndoială viitorul dosarului. Condamnarea în primă instanță, de 4 ani cu suspendare, a dezarmat complet opinia publică.
Practic, Radu Mazăre fusese găsit vinovat de judecători care considerau, însă, că el trebuie să primească o pedeapsă cu suspendare pentru un prejudiciu de 114 milioane de euro.
Nimeni nu primise condamnare cu executare și cei mai mulți dintre cei 37 de inculpați fuseseră achitați. Nici notarii nu erau vinovați, nici interpușii, nici evaluatorul care stabilise un preț ridicol pentru cele mai bune bucăți de teren din oraș și stațiune, nimeni.
Doar câteva pedepse și alea ridicole, cu suspendare, pentru Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu și doi funcționari.
Iată de ce, până la recuperarea prejudiciului, dacă se va întâmpla vreodată, latura simbolică din sentință va cântări mai greu. Pentru că, în sentința definitivă, o pedeapsă cu suspendare ar fi fost mai frustrantă și ar fi stârnit o furie și mai mare decât o achitare.
O lehamite generalizată ar fi șubrezit și mai tare încrederea în capacitatea de însănătoșire a Justiției, care încearcă să supraviețuiască pumnilor încasați de la politicieni inculpați sau de pe urma propriilor greșeli din sistem.
Iar o achitare definitivă ar fi născut mai degrabă o cumplită frică. Frică de Mazăre, frică de întoarcerea lui, frică de o Justiție oarbă în cel mai pur sens, frică de ce ar putea să urmeze. Pentru că asta însămânțează un despot și al său sistem de neclintit: frică și haos.
Un Radu Mazăre victorios ar fi rămas, pentru totdeauna, dumnezeul invincibil al Constanței, cel care a reușit să vândă un oraș cu tot cu destine, ca pe-o fâșie de pământ între două triburi. Pentru că a putut.
Citește și: