Editorial | Dreptul la smiorcăială

Mai demult, la un consult medical, un doctor trăsnit mi-a spus că sunt o persoană indecisă, fiindcă bila mea funcţionează prost, iar asta se reflectă în toate ezitările mele comportamentale. Recent, când mi-am dat seama că mă smiorcăi cam cu prea multă uşurinţă, m-am gândit că, cine ştie?, oi avea vreun maţ sugrumat sau vreun colecist cu picăţele, chestiuni care-mi declanşează lacrimile prea uşor.
Apoi mi-am găsit altă explicaţie: eu am crescut pe vremea când părinţii le spuneau copiilor, fără să îşi bată capul cu psihologia infantilă: “Tu poţi să boceşti, că eşti fetiţă!” şi “Tu învaţă să te baţi, dar să nu verşi o lacrimă, că eşti băiat!”. Învăţând, aşadar, că sexul căruia îi aparţin are dreptul la smiorcăială, m-am pomenit în situaţii dintre cele mai bizare.
Prima dată când am văzut că oamenii se uită la mine crucindu- se, ţineam în mână o revistă Hustler şi-mi curgeau lacrimile şiroaie. Eram într-un salon de înfrumuseţare, pe vremea când revista aceea foarte erotică apărea şi în România şi, în afară de pozele cu dudui care nu erau niciodată goale, fiindcă purtau mereu pantofi, mănuşi sau cravaşe, găzduia tot felul de interviuri cu bărbaţi mai mult sau mai puţin interesanţi. În luna cu pricina, într-o revistă cu o jună crăcănată indecent pe copertă, Leonard Doroftei povestea cum s-a întors acasă după meciul cu Balbi, cu ochii umflaţi şi însângeraţi, iar băieţelul lui îi săruta ochii şi plângea. Eu citeam, zgâlţâindu-mă de plâns, făcând goliciunea femeii pozate să tremure toată şi pe toţi cei aflaţi în acelaşi salon cu mine să mulţumească cerului că ei nu-s chiar atât de perverşi.
Am plâns ca proasta şi la gala Superkombat, când toată sala răcnea, bucuroasă, văzând loviturile reuşite ale musculoşilor din ring. Dar mie-mi era milă mereu de cel ce lua bătaie şi, dacă n-ar fi fost bodyguarzii fioroşi în jurul arenei, m-aş fi repezit să apăr câte un luptător, mai ales dacă-l vedeam aşa, tânăr, frumos, neînsurat.
Şi am mai uimit de curând o onorată adunare de cinefili, care ieşeau entuziaşti de la “Furios şi iute 7”, un film cu faze care te lasă paf, cu maşini care zboară şi bărbaţi curajoşi ce salvează lumea, cu suspans nebun şi filmări geniale. Doar eu am ieşit cu lacrimile înnodate în barbă, fiindcă filmul s-a terminat atât de frumos, încât malformaţia mea la maţe sau doar tinereţea lui Paul Walker în ultimul lui film m-a făcut să sughiţ scurt şi apoi să plâng furios şi iute, dulce şi amar, în timp ce restul spectatorilor ziceau: “Tare! Cool! Bestial!”
Am plâns ca proasta şi la gala Superkombat, când toată sala răcnea, bucuroasă, văzând loviturile reuşite ale musculoşilor din ring.

Urmărește-ne pe Google News