Sunt genul de oameni care se prefac că nu pricep că femeile deştepte şi curajoase au militat dintotdeauna pentru cuvenita egalitate în drepturi civile, politice, economice, sociale, morale, nu că s-au prefăcut că au aceeaşi înălţime, aceiaşi muşchi şi aceeaşi structură fiziologică precum semenii purtători de izmene şi nici n-au zis că, dacă femeile vor salarii egale cu bărbaţii la muncă egală, înseamnă că nu ar mai trebui să primească concediu de maternitate, ci să nască doar în câte un weekend, apoi să revină, lăuze, dar productive, la job. O lume în care nu putem nega diferenţele biologice şi fiziologice între bărbaţi şi femei nu trebuie să fie o lume în care extindem diferenţierea la nivel social. În secolul sprinten în care trăim, societăţile n-ar mai trebui să fie pentru unii mume şi pentru alţii ciume. Dar asta e o altă discuţie, pe care n-o vom lămuri într-o dimineaţă de martie, în care tragem cu ochiul la reverele doamnelor şi constatăm că tot mai puţine poartă mărţişor. Că s-or fi săturat să aştepte să le primească de la domnii din vieţile lor sau din vieţile altora, că s-or fi săturat să-şi înţepe hainele cu boldul şi să le scămoşeze, cert este că obiceiul e într-o regresie vizibilă, iar asta nu ne poate stârni decât păreri de rău.

Eu am iubit, de-a lungul vremilor apuse, când bărbaţi care nu dădeau doi bani pe sărbătorile mele, dar ar fi dat orice ca aniversările lor să fie cât mai pompoase şi mai festive, când domni ciufuţi şi zgârciţi, care preferau să-mi dea un sms cu La mulţi ani în loc de mărţişor, când indivizi care dispăreau între 28 februarie şi întâi aprilie, apoi apăreau cu mutră rânjită şi strigau: Păcăleală, nu te-am părăsit, doar am vrut să scap de luna cadourilor! Într‑un an, după ce m-am despărţit de unul dintre domnii menţionaţi anterior, el a venit cu o bocceluţă în care îndesase mai multe mărţişoare, pentru toate primăverile în care nu mi-a oferit nimic altceva decât, cel mult, după ce-l priveam lung şi îmbufnat, câte o urare de multă sănătate în primăvara care a început. I-am dat cu mărţişoarele în cap, spunându-i că e prea târziu pentru tot ce n-a fost în stare să facă. Şi n-am să ştiu niciodată dacă l-a durut mai tare constatarea că ce-ai pierdut e bun pierdut, o primăvară, o iubire, un noroc sau mărţişorul ăla scump, de cuarţ, care i-a făcut un cucui în scăfârlie. Cert este că a zis un “Au” sfâşietor.

În secolul sprinten în care trăim, societăţile n-ar mai trebui să fie pentru unii mume şi pentru alţii ciume. Dar asta e o altă discuţie.

 
 

Urmărește-ne pe Google News