Editorial | Mori sau intră-n comă, ca să fii celebru

Într-o lume tâmpită, în care veştile bune te plictisesc de-ţi trosnesc fălcile, iar veştile proaste aţâţă urechea, nu te miri când unui cântăreţ valoros trebuie să-i crape inima la propriu ca să revină sub ochiul public.
De când Cotabiţă a căzut lat în sala de sport, românii şi-au adus aminte de el, cu un “aaaoleo” identic cu ăla pe care-l scoţi când realizezi că ai uitat să plăteşti lumina şi ţi-o taie. Unii îl bocesc sinistru, ca şi cum ar fi deja pe catafalc, nu la perfuzii. Alţii încă îl confundă cu Iordăchioae, dar asta e altă poveste. De când cântăreţul stă înfăşurat în fire, cu perfuzii şi-n nas, la Urgenţe, toată ţara sughite de plâns. Dacă, înainte de asta, ieşeai pe stradă şi puneai o mie de români să fredoneze o melodie (oricare) de-a lui Cotabiţă, 400 şi-ar fi făcut fruntea pungă şi gura ventuză de atâta concentrare zadarnică, 100 ar fi cântat fals “Domnişoară, nu pleca”, iar ăilalţi 500 – după ce mai întâi întrebau dacă Gabi Cotabiţă e ăla care transpiră mult pe faţă sau ăla care a murit la cutremur – ar behăi “Hai, vino iar în gara noastră mică…” sau “Dacă pleci, ia-mă şi pe mine…”. Gabriel Dorobanţu şi Cătălin Crişan s-ar simţi flataţi, chiar dacă popularitatea lor e revelată de ignoranţa unui public zăpăcit, convins că “Bittman e numele de scenă al lui Minculescu sau ceva”. Băi, prăfuitule, mai cântă şi tu altceva în afară de “Domnişoară, nu pleca!” – lătrau la Cotabiţă, până mai ieri, ăia care preţuiesc mai degrabă arta lui Fuego, din motive abisal-culturale. Pentru că e în stare să cânte live cu orchestră, Cotabiţă şi-a primit pedeapsa: meliţa publică îl făcea “prăfuit” sau “tataie de la Mamaia”. Nu-i modern, nici nu se pricepe să facă un playback corect, vai de lume… Acum, de când agonizează live la Reanimare, a devenit interesant, artist de calibru uriaş, vedetă incontestabilă, nume de aur al muzicii uşoare. Aaa, şi e un tată bun, deşi, până acum, toată suflarea îi inventaria giumbuşlucurile erotice.
Cât trăia Mihaela Runceanu, de exemplu, mulţi adormeau mai repede pe melodiile ei decât pe buletinul hidrologic cu cotele apelor Dunării, ăla de la radio. După ce-a murit – când a strâns-o sclereratul ăla de gât cu firul de la veioză -, cântăreaţa a ajuns, peste noapte, cea mai mare solistă pe care-a ouat‑o neamul românesc. Românii înarmaţi cu furci şi topoare cereau ca nenorocitul care i-a înnodat traheea solistei să fie tras pe rug sau ars pe roată – “sau ceva de genul”, cum au citit ei în cartea de istorie că se proceda în Evul groaznic de Mediu. Când ăla a ieşit din puşcărie, câţiva ani (nu suficient de mulţi) mai târziu, acelaşi public stârmocea de mila lui, dacă vă vine să credeţi una ca asta. Am văzut tâmpiţi care sughiţau impresionaţi că “săraaaaacu… regretă ce-a făcut, ţi se rupe inima când îl vezi!”.
Revenim la Cotabiţă. La ora asta, a ajuns brusc cel mai cunoscut cântăreţ al României. Mai zici şi‑aşa: dacă omu n-a reuşit asta cu vocea, melodiile şi trofeele, a trecut la planul B. Merită deranjul să faci sport până-ţi crapă ceva. O criză cardiacă ajunge şlagăr peste noapte, nu e nevoie să-l difuzezi în draci la radio. Orice babă tare de-o ureche (dar suficient de moale de cealaltă) poate duce mai departe vestea palpitantă despre coma acestui inegalabil cântăreţ. Ce dacă interlocutorul care aude că solistul are o mască de oxigen pe faţă se întreabă dacă n-o fi transpirând şi mai tare sub carcasa aia? Important e că trăim în ţara unde apoplexia e o investiţie sigură în propria carieră de succes.

Urmărește-ne pe Google News