Editorial | Muncitorii au pornit şi‑ntr-un şpriţ s-au înfrăţit

A venit primăvara, acoperă-mi damigeana cu ceva! Ca să nu se facă vinul poşircă, nu de alta. Iată îndemnul la luptă al picnicistului profesionist, că altfel nu pot să-i zic. Dacă n-ai ieşit la iarbă cât de cât verde de 1 Mai, ai făcut umbră covorului degeaba, în sufrageria ta împicăţită de bibelouri naşparlii. Acasă, ai avantajul că stai cu labele- n papuci de vinilin şi te scarpini în buric de câte ori vrei. Dar cum în acest timp caşti gura la televizor, bagi de seamă că alţii, care par mai proşti decât tine, se distrează mai mişto. Ei, cum dracu? S-au dus, cum-necum, să crape- n ei în natură. Altă viaţă! Fumăraie, mititei mari, bere pitită pe sub pietroaiele din râuri, la rece, distracţie, antren, bancuri porcoase sâsâite bahic, aoleo-uri tardive (când îţi aduci aminte că ai pietre la bilă şi n-aveai voie să te îndopi cu atâta cărnet gras). Pe scurt, distracţie “pe cinste”, cum zic ăştia la televizor, an de an. Întotdeauna am invidiat picnicăreţii de 1 Mai. Sunt calmi ca nişte bibani, împăcaţi cu soarta şi cu ficaţii lor. Parchează cu roţile din faţă direct într-o gârlă, iaca‑şa, ca să nu străbată mai mult de un metru între sticloanţa cu pileală pusă-n apă şi pledul pe care îşi trântesc fundul. Cum ajung la locul ostilităţilor, ăştia de la volan consideră că au muncit destul în ziua aia, aşa că latră la consoarte să (unu) aştearnă pătura mai repede, că parcă au două mâini stângi, apoi să (doi) scoată haleala din sarsana şi, mai ales, (trei) să toarne în căni matrafoxul aferent. Că doar nu le-au dat voie degeaba să-şi ia carnet de conducere, uite acum ce util e, când muierile vor bea sifon sănătos, ca să poată să-şi care acasă aleşii inimii (şi-ai disperării de a nu rămâne fete bătrâne). Întâi Mai-ul nostru nu mai are de mult vreo semnificaţie sindicalisto-furibundă. Spiritul justiţiar al muncitorului oropsit s-a dizolvat admirabil în cinzeaca din poieniţă. Mai ales, dacă patronii au dovedit milostenie şi oleacă de bec aprins în cap şi i-au dat leafa înainte de această sărbătoare grasă (deşi ziua de luat chenzina era mai târziu), ţara moţăie într-o linişte aproape maladivă. Sub semnul mioritic al lui “las că-i bine”.
În mod plăcut-paradoxal, ziua internaţională a muncii e sărbătorită printr-o leneveală patologică. Nu-i nimic mai frumos decât să stai degeaba ca beşniţa, într- o zi când sindicaliştii tăntălăi de pe restul globului defilează, răcnesc sloganuri şi preamăresc beneficiile datului cu sapa. Ce proşti, nu? Singura nemulţumire a soţului român (în afară de arsurile gastrice de după chiolhan) e că de 1 Mai trebuie să stea cu nevasta, nţţţ. Iar amanta va fi, în mod inevitabil, bosumflată şi nu se va culca vreo lună cu el, drept pedeapsă.
Spiritul justiţiar al muncitorului oropsit s-a dizolvat admirabil în cinzeaca din poieniţă.

Urmărește-ne pe Google News