Editorial | Omul are prea multe vieți. Una reală, o sută paralele, o mie inventate

Ce trăim şi ce credem noi că trăim? Văd zilnic oameni care se mint pe ei înşişi. Automat, ne mint şi pe noi. Suntem nişte savarine uscate care se cred profiterol. Copiii inventează poveşti de viaţă, ca să nu rămână în urma colegilor ai căror taţi n-au pierdut vremea dându-şi Bac-ul, deci s-au apucat de o meserie bănoasă. Când era la grădiniţă, fratele meu a lătrat în toată clasa: “Tatăl meu e deputat!”. Pe vremea aia, chestiunea asta suna ca un fel de “Tata are două capete şi, dacă i le tăiaţi, îi cresc patru în locul lor”. Tata era profesor şi, când s-a dus să-l ia pe fiusău de la grădiniţă, educatoarea era să-i pupe mâna, ca la episcop. Tata lega şireturile de la ghetele odraslei, dar tovarăşa educatoare l-a îndepărtat de-acolo cu tandreţe comunistă. I-a încheiat ea ciubotele copilului, în timp ce-l privea galeş pe tatânele care, pe lângă faptul că era însurat fedeleş cu mama odraslei, mai era şi unul dintre cei mai buni fii ai poporului. Ar fi fost o scenă interesantă, cu mica precizare că tata nu era deputat. Copilul auzise cuvântul la televizor şi, brusc, i se păruse decadent să spună că tac-su era profesor de română, deci “deputat” suna mai bine.
Soţul meu lucrează la guvern! – se lăuda, cu fonfăiala de rigoare, o amică de-a mea. Eram curioasă şi eu, ca orice neplătitor de impozite, ce face bărbatul ei în clădirea statului. Ea evita aceste detalii, ne sugerase că sunt secrete. I-am spus că, în cazul lui, “secret” ar fi fost numai faptul că, poate, într-o zi, avusese diaree din cauza perişoarelor de la bufetul instituţiei. Dar ea sâsâia conspirativ, de parcă soţul ei lucra la un plan prin care toată economia Japoniei ar fi fost violată, apoi sechestrată şi adusă în România cu un tren blindat.
“Am o amantă bestială!”, îi povestea cineva odată soţului meu, căutând să-i aducă la suprafaţă gena adulterului şi pasiunea pentru nobila destrăbălare. Amantul ameninţa că le prezintă amicilor femeia visurilor lui, dar acest impact erotico-social întârzia. Ulterior, s-a descoperit că lăudărosul compulsiv nu avea nici o amantă, cu atât mai puţin una după care ar fi întors capul şi libidoul nişte bărbaţi mai puţin şcoliţi în domeniul adulterului cuantic.
Înţeleg cum stă treaba cu existenţele multiple. Nu avem nici mai multe vieţi, nici mai multe căpăţâni, nici mai multe conturi. Avem doar mai multe idei ciudate. Stăpânim arta prin care ne coafăm viaţa şi ne fardăm realităţile. Femeile ajung să creadă că bărbaţii nu le înşală din cauza lor, ci din cauza noastră, a celorlalte. Că a găti o sarma prea acră este un păcat cel puţin egal cu a găsi o amantă prea dulce.
Când era la grădiniţă, fratele meu a lătrat în toată clasa: “Tatăl meu e deputat!”. Pe vremea aia, chestiunea asta suna ca un fel de “Tata are două capete şi, dacă i le tăiaţi, îi cresc patru în locul lor”. Tata era profesor şi, când s-a dus să-l ia pe fiu-său de la grădiniţă, educatoarea era să-i pupe mâna, ca la episcop.

Urmărește-ne pe Google News