Alături de Federația Părinților și Aparținătorilor Legali din România, asociațiile elevilor din România, Federația Coaliția pentru Educație și Asociația Ține de Noi, Societatea Academică din România a solicitat organizarea unei dezbateri publice privind modificarea regulamentului de organizarea și funcționare a ARACIP, instituție care acreditează școlile românești, de stat și private. 

Răspunsul Ministerului Educației a fost unul prompt, iar dezbaterea a fost organizată pe 27 decembrie, începând cu ora 8.00, în conformitate cu legislația în vigoare privind transparența decizională.

Câteva remarci cu privire la reforma ARACIP care se conturează la orizontul imediat al politicii educaționale.

(1) Echivalează depolitizarea unei instituții cu creșterea calității serviciilor furnizate de aceasta? Mitul concursurilor publice, al CV-urilor bombastice și al ,,expertizei” își arată zilnic limitele în administrația publică locală și centrală; cât despre Ministerul Educației, această instituție este obișnuită să îmbrățișeze practica un candidat – un loc chiar și atunci când desfășoară proiecte finanțate din fonduri europene, după cum am arătat aici. 

Sub pretextul democratizării în educație, o primă modificare a acestui proiect de HG este reprezentată de numirea Președintelui ARACIP de către ministrul educației, însă nu în urma unui concurs public (cum era până acum), ci prin vot. Introducerea unor reprezentanți ai societății civile favorabili guvernării este doar o altă tușă superficială pe tabloul aparentei depolitizări, deoarece aceștia nu au drept de vot și, deci, nu au un cuvânt de spus în acordarea mandatului următorului președinte.

Președintele Consiliului este ales de 2/3 din numărul membrilor cu drept de vot ai Consiliului ARACIP, dintre membrii acestuia și numit prin ordin de ministrul educației, pentru un mandat de 4 ani. Persoana propusă pentru a fi numită în funcția de președinte trebuie să aibă experiență didactică de minimum 10 ani. Acesta este asimilat ca salarizare la nivel de secretar de stat din cadrul Ministerului Educației și își desfășoară activitatea în baza unui contract de management încheiat cu ministrul educației.

Din proiectul hotărârii de Guvern:

Dacă ne uităm la componența Consiliului ARACIP (în care 13 din 14 reprezentanți sunt angajați ai administrației publice centrale sau reprezentanți ai acesteia), vom observa că marota depolitizării nu are un corespondent în realitate. Mai mult decât atât, putem observa o lipsă de exigență în selectarea criteriilor, care se limitează la experiența didactică (la clasă) pentru o persoană care va ocupa una dintre cele mai importante poziții de management în sistemul de învățământ preuniversitar din România. 

Știute fiind aceste criterii, funcția de președinte al ARACIP se golește de conținut: orice profesor cu cel puțin 10 ani experiență la catedră obedient sistemului va putea ajunge în această funcție, iar structura propusă a consiliului ARACIP îi va acorda cecul în alb de încredere. 

Nu este nici măcar prima oară când, în România Educată a lui Iohannis, marota depolitizării este folosită într-un scop atât de pervers; situația ne aduce aminte de momentul în care, deși a promis desființarea inspectoratelor, de îndată ce partidul său a ajuns la guvernare, prima grijă a oamenilor lui Iohannis a fost schimbarea inspectorilor școlari generali roșii cu cei galbeni.

Problema răspunderii politice

Ministrul educației, având răspundere politică, nu trebuie absolvit de răspunderea numirii președintelui ARACIP. Orice ministru care se respectă va dori să aibă lângă el un lider ferm și responsabil, altfel, chiar mandatul ministrului va fi privit cu ochi critici. Demonizarea politizării/a răspunderii politice nu face decât să adâncească faliile din societate, să facă loc utopiei și, implicit, a mesianicilor care, cu CV-uri umflate cu tot, vor vinde soluții universale pentru reforma educației. Numai un politician lipsit de viziune poate echivala a priori instrumentul numirii politice cu corupția sau lipsa de profesionalism.

Mai mult decât atât, am certitudinea că numirea politică a unui profesionist (cercetători în științele educației, cu un doctorat obținut onest), fie ea și interimară, ar fi revitalizat instituția și i-ar fi oferit șansa recredibilizării. Ministrul Cîmpeanu a ratat această șansă, preferând să numească un vechi prieten care obișnuia să facă parada modei pentru lenjeria intimă a lui Cătălin Botezatu.

(2) Poate cea mai mare problemă cu privire la proiectul de Hotărâre de Guvern este reprezentată de struțocămila Consiliului ARACIP, în care nu se mai poate delimita societatea civilă de „experți” sau de autoritatea care reglementează și organizează. Astfel, în varianta propusă de minister, cele două federații sindicale sunt reprezentate, dar angajatorii (de exemplu) – nu, iar trei structuri asociative sunt numite automat, în interiorul actului normativ. 

Ministerul Educației se erijează astfel în autoritatea care stabilește care ,,societate civilă” este mai reprezentativă. Prin articolul 7 al proiectului, Ministerul Educației deschide o cutie a Pandorei, demonstrând că instituția nu este imparțială față de societatea civilă. Astfel, în loc să discutăm despre standardele evaluării în educație, vom discuta despre cine să ocupe X loc în Consiliul ARACIP sau dacă federația Y a părinților este mai îndreptățită să voteze în locul federației Z. 

Se deschide, așadar, o discuție fără de sfârșit, în care actorii din sistemul de educație vor vorbi mai degrabă în numele unor frustrări personale, decât în numele interesului superior al copilului. Un exemplu pertinent: de ce să avem doar școlile particulare reprezentate în Consiliul ARACIP, iar instituțiile de învățământ dual – nu? În fond, reforma învățământului profesional și tehnic parcă era mare prioritate de țară în raportul România Educată.

Consiliul ARACIP ar trebui să aibă o structură simplă, suplă, o arhitectură cât se poate de tehnică și un mod de funcționare eficient. 

În intervenția mea, am subliniat că, pentru o abordare onestă și transparentă, toate organizațiile societății civile (de la asociațiile reprezentative ale părinților la cele ale școlilor particulare sau ale elevilor) ar trebui incluse în procesul decizional prin intermediul comisiilor consultative și nu al Consiliului ARACIP. 

Dacă proiectul va trece în forma actuală, cu un Consiliu ARACIP în care să nu mai fie cuprinși doar experții tehnici, ci și membri ai societății civile, să ne așteptăm ca instituția ARACIP să devină terenul de bătaie pentru agende divergente, iar raporturile dintre minister și societate civilă să dea naștere unor tensiuni sociale. 

Tactica seamănă destul de mult cu o mișcare de tipul divide et impera, care nu are vreo legătură cu scopul instituției ARACIP, anume cel de a evalua și asigura calitatea în învățământul preuniversitar. Și atunci, de unde depolitizare?! Mai degrabă politizare făcută prost, pe sub masă și fără simț al rațiunii.

Continuarea editorialului, pe Școala 9. 

Foto: Inquam Photos / George Calin

 
 

Urmărește-ne pe Google News