Editorial | Sindromul notei de plată

Am constatat că pe măsură ce adunăm mai multe plângeri şi mai multe lipsuri, legate de faptul că nu avem timp, nu avem bani, nu arătăm aşa cum dorim şi nu ne iubeşte cine ne dorim, cu atât mai mult o să adunăm obligaţii care să ne facă să avem şi mai puţin din toate. Am un prieten care, fiindcă intrase într-o fundătură financiară, şi-a angajat un coach care să-l susţină şi să-l motiveze să meargă mai departe şi să-şi rezolve situaţia. Coach-ul – sau să-i zic mai bine căuciul? – îl taxează cu 100 de euro pe şedinţă, timp în care amicul meu spune ce-a păţit şi de ce nu merge business-ul lui cu cauciucuri, iar partenerul lui de discuţie îl asistă să descopere singur ce are de făcut. Până la următoarea întâlnire de 100 de euro, trebuie să şi aplice în practică ce-a descoperit singur, altfel, e clar, şi-a bătut joc de banii şi de timpul lui, iar, pe deasupra, căuciul o să-l certe şi el o să se simtă ca un rahat în ploaie. Practic, îşi plăteşte, din toată sărăcia lui, un om care să-l supravegheze şi să-l birjărească să facă ceea ce doar el ştie şi poate face.
“Dar de ce nu faci singur toate astea, fără să te mai controleze cineva?”, l-am întrebat pe amicul meu, iar el mi-a răspuns ferm că n-ar putea, că ar amâna la infinit treaba şi că, slavă Domnului, căuciul i-a salvat viaţa şi afacerea.
Am şi o prietenă care plăteşte o nutriţionistă rea şi certăreaţă ca s-o controleze ce şi cât mănâncă. Prietena mea, maestră a curelor de slăbire ţinute (şi fentate) toată viaţa, ştie pe dinafară principiile alimentaţiei sănătoase şi-ale regimurilor fără carbohidraţi, dar nu mai respectă nici o regulă dacă nu dă bani grei pe supraveghere, ca să fie sigură că atunci când haleşte fără măsură îşi bate joc nu doar de corpul ei, ci şi de banii extraşi din bugetul familiei. Faptul că plăteşte şi teama că maştera nutriţiei o s-o facă albie de porci într-un discurs dispreţuitor presărat cu termeni sofisticaţi îi induce o vinovăţie şi o responsabilitate fără de care ar fi veşnic obeză. Suferim gregar de sindromul notei de plată. Plozii noştri răzgâiaţi dau cu telefoanele scumpe de pământ, că nici nu ştiu cât au costat, dar se umflă de plâns dacă vreun coleg le rupe desenul la care au migălit ei la şcoală. Cadourile scumpe pe care le primim prea uşor le azvârlim într-un colţ prăfuit de etajeră, în vreme ce obiectele pentru care am strâns cureaua le preţuim şi le lustruim ca pe sfintele moaşte, fiindcă ne amintim ce greu am adunat gologanii pentru ele. În ritmul ăsta, o să ajungem să ne rugăm bărbaţii să ne ceară bani ca să-i pupăm, altfel, o să ni se pară că nu ne preţuiesc iubirea de ajuns.
Pe măsură ce adunăm mai multe plângeri şimai multe lipsuri, legatede faptul că nu avemtimp, nu avem bani, nuarătăm aşa cum dorimşi nu ne iubeşte cine nedorim, cu atât mai multo să adunăm obligaţiicare să ne facă să avemşi mai puţin din toate

Urmărește-ne pe Google News