Editorial | Spune-mi ce meserie poftești ca să-ți spun cine ești!

Noi suntem cei care îi înghiontim de la spate pe copiii noştri să se facă medici, ingineri, popi sau politicieni, convinşi că astfel alegem ce e mai bine pentru ei. Dar, de fapt, lumea ar fi cu mult mai bună, mai plină de culoare şi de zâmbete dacă i-am lăsa pe cei mici să îşi aleagă singuri drumul în viaţă. De ce să ajungi medic, învăţând ca nebunul 15 ani? Ca să te urască, apoi, o ţară întreagă, să te filmeze cu camera ascunsă cum spui, scârbit şi nepăsător, că n-ai medicamente, n-ai condiţii, n-ai chef şi nu mai ai putere să te lupţi cu sistemul ticăloşit, aşa că ori trimiţi pacienţii desculţi pe câmpii, ori îţi iei tu câmpii şi te transferi la Departesburg, Mamanaibiidorf, Numimaipasăstadt sau Amscăpatdevoiberg? De ce să ajungi popă, doar ca să înhaţi banii la pomeni şi botezuri, să dai icoana la pupat contra cost şi să se alieze părinţii duşmănoşi împotriva ta zicând că nu le trebuie religie în şcoli pentru plozii lor obraznici şi că nu vor să vină la slujbe, afurisiţii de ei? Şi până la urmă, de ce să te faci politician, ca să te chinui să iei şpăgile prin cimitire, sperând că n-o să fii prins, să faci tot felul de tertipuri ca să mai încropeşti un miliard, două, în contul secret din Elveţia, să n-ai tu o noapte tihnită sperând că-ţi bate la uşă moartea, şi nu DNA-ul? Am văzut la televizor un reportaj făcut de Ziua Poliţiei, în care un băieţel venit să îşi admire tatăl poliţist la activităţile festive era întrebat dacă doreşte să îmbrăţişeze aceeaşi carieră ca şi părintele lui. Copilul a răspuns cinstit: “Nu, eu vreau să spăl maşini”. Răspunsul lui mi-a evocat seninătatea cu care fetiţa mea cea mică şi-a ales deja jobul: vrea să fie gunoieră, să stea în picioare acolo, în spatele maşinii verzi care adună tomberoane şi să se plimbe prin oraş în cea mai avantajoasă poziţie, mai spectaculoasă chiar şi decât cea pe care o ai atunci când te plimbi cu autobuzul turistic cu etaj prin capitalele lumii.
Doar băieţelul meu e încă indecis. Nu de mult, când a refuzat să îşi facă exerciţiile la pian, i-am spus că nu-i nimic, o să ajungă chelner. Apoi, văzându-l cât de tare s-a întristat, m-am gândit că l-am jignit, neţinând seama de planurile lui. Şi mi-a părut rău. Dar el şi-a găsit curajul şi a ripostat cu glas trist, dar ferm: “Mama, eu n-am cum să ajung chelner!” Şi mi-a explicat, ca să pricep odată: “Chelnerii scriu foarte repede în carneţelele lor atunci când îşi notează comanda, iar eu scriu încet, abia mă descurc! Te rog mult, găseşte-mi altă meserie!”…
Răspunsul lui mi-a evocat seninătatea cu care fetiţa mea cea mică şi-a ales deja jobul: vrea să fie gunoieră

Cum arată buletinul de vot pentru alegerile prezidențiale din 24 noiembrie!
 

Urmărește-ne pe Google News