Din când în când, noi, oamenii, ne aducem aminte că trăim într-o societate în care „nu guvernații trebuie să facă ceea ce spun guvernanții, ci guvernanții trebuie să asculte de cei guvernați”.
Puse în fața adevărului simplu, guvernele reacționează anapoda. Ele încearcă și reușesc să-i izoleze pe cei care rostesc regulile de bază. Izolarea are multe forme. Ea pornește prin versiunea primitivă a propagandei, “E omul altui guvern”, și merge până la edificarea minuțioasă a unei ideologii comunitare a lehamitei și fricii, bazată pe ideea că “Ce dacă serviciile secrete ne ascultă telefoanele și ne verifică e-mailurile, numai cine are ceva de ascuns are motive să se supere!”.
În 2013, pe când avea 29 de ani, Edward Snowden a ales să facă publice abuzurile guvernului SUA împotriva propriilor cetățeni, dar și împotriva cetățenilor altor țări. De atunci, Snowden a avut de înfruntat toate formele izolării. Inclusiv solitudinea propriilor remușcări. El regretă nu că a vorbit, ci că a vorbit târziu.
În cartea „Dosar permanent”, care va apărea în aceste zile în România, simultan cu lansarea în lume, Snowden descrie cum mintea și sufletul său au fost “reinițializate”. Precum un sistem de operare care e înlocuit cu o versiune “superioară”, liberul arbitru al tânărului a fost înlocuit cu un soi de patriotism nociv, de paradă, beligerant. În numele unui bine vag, promovat asiduu de guvern, Snowden povestește cum a renunțat, o vreme, la valorile esențiale democratice cu care fusese educat.
Am îmbrățișat adevărul construit pentru binele statului, pe care, în pasiunea mea, l-am confundat cu binele țării
Edward Snowden:
Când a realizat că SUA alcătuiesc un sistem de monitorizare la scară globală, în care apelurile telefonice, mesajele și celelalte forme de comunicare ne sunt filtrate, antologate și devin forme de control, Snowden a rupt frontul. Și a început să facă dezvăluirile care l-au transformat în dușmanul public numărul 1 al NSA, al puterii de la Washington și al aliaților Americii.
Din fiecare țară unde cartea se lansează, Edward Snowden a ales o editură și un ziar. Editura este Nemira, iar ziarul este Libertatea. Decizia i-a aparținut lui, după ce i-am trimis un set de investigații publicate în ultimii ani.
vor găzdui miercuri, simultan, lansarea cărții „Dosar permanent”, autobiografia oficială a lui Edward Snowden
Alături de Guardian, NY Times, Le Monde, Repubblica, Die Welt și Der Spiegel, Libertatea poate oferi cititorilor săi, în avanpremieră, un pasaj al cărții lui Snowden.
În
plus, fiecare ziar va publica un interviu diferit, realizat prin e-mail, cu cel
care ne-a adus aminte că nu oamenii trebuie să facă ce spune guvernul, ci
guvernul ar trebui să facă ce spun oamenii.
Dacă
nu, întotdeauna va apărea un Edward Snowden.
„Dosar permanent”, de Edward Snowden
“Am
început să lucrez ca web-designer pentru fata întâlnită la curs. Mae m-ar fi
putut plăti cu zâmbete – pentru că eram îndrăgostit până peste cap de ea. Și,
deși n-am făcut o treabă extraordinar de bună în a ascunde asta, nu cred că pe
ea o deranja, pentru că n-am ratat niciodată vreun termen de predare sau cea
mai mică ocazie de a-i face o favoare. De asemenea, învățam rapid. Într-o
companie cu numai doi oameni, trebuie să poți face de toate. Deși aș fi putut
să-mi desfășor colaborarea cu Squirrelling Industries de oriunde – la urma
urmei, asta-i ideea muncii online -, Mae prefera să vin la birou, adică la ea
acasă, o casă cu etaj pe care o împărțea cu soțul ei, un bărbat îngrijit și
inteligent, pe care îl voi numi Norm.
Da,
Mae era măritată. Ba chiar mai mult, casa în care locuia cu Norm se afla în
baza Fort Meade, la marginea ei sud-vestică, unde Norm lucra ca lingvist al
Forțelor Aeriene detașat la NSA. Nu pot spune dacă e legal să conduci o afacere
din propria ta casă, când aceasta este proprietatea statului și se află într-o
bază militară, dar, ca adolescent îndrăgostit de o femeie căsătorită, care era
și șefa mea, nu aveam de gând să fiu exagerat de formalist în privința
corectitudinii.
Este
de neconceput acum, dar pe atunci Fort Meade era aproape complet accesibilă
oricui. Nu abunda în stâlpi opritori, baricade și puncte de control înconjurate
de sârmă ghimpată.
Eu puteam merge prin baza militară care adăpostea cea mai secretoasă agenție de informații din lume în Honda mea ʼ92, cu geamurile coborâte și cu radioul cântând, fără să fiu nevoit să opresc la poartă și să prezint o legitimație
În
ocaziile în care s-a întâmplat ca Norm și cu mine să ne suprapunem în cei
aproximativ doi ani cât am lucrat pentru soția lui, el a fost amabil și generos
cu mine, având în vedere circumstanțele. La început, am presupus că nu știa că
eram îndrăgostit sau că avea o părere atât de proastă despre șansele mele ca
seducător, încât nu-i păsa că rămâneam singur cu soția lui. Dar într-o zi, când
ni s-a întâmplat să trecem unul pe lângă altul – el pleca, eu veneam -, a
menționat politicos că ținea un pistol pe noptieră.
Întrucât
deasupra capului meu atârnau ratele împrumutului făcut pentru plata
școlarizării, aveam acum un motiv mai practic de a petrece timp cu Mae: banii.
Am rugat-o să-mi dea mai multe ore de lucru. A fost de acord și mi-a cerut să
vin de la 9.00. Era o oră șocant de matinală, mai ales pentru un
liber-profesionist, motiv pentru care eram în întârziere într-o dimineață de
marți.
Goneam
pe Route 32 sub cerul blând și frumos, albastru ca Microsoft, încercând să nu
fiu prins de vreun radar. Cu puțin noroc, aveam să ajung la Mae înainte de ora
9.30 și – cu geamul coborât și cu brațul scos în curentul de aer – simțeam că
va fi o zi norocoasă.
Am deschis radioul și am așteptat ca buletinul de știri să comute pe informațiile despre trafic când a fost difuzată o actualizare despre prăbușirea unui avion în New York
Mae mi-a deschis ușa și am urmat-o sus, pe scară, din holul mic și slab iluminat de la intrare, în biroul strâmt și înghesuit de lângă dormitorul ei. Înăuntru nu exista mare lucru: doar cele două birouri ale noastre, alăturate, o planșetă de desen pentru lucrările ei artistice și o cușcă pentru veverițe. Tocmai deschideam fișierele într-un editor de text simplu – noi scriam manual codul pentru site-uri -, când a sunat telefonul.
Mae
a răspuns:
–
Poftim?! Vorbești serios?
Pentru
că stăteam atât de aproape unul de celălalt, am putut auzi vocea soțului ei. El
părea să strige. Expresia lui Mae a devenit alarmată și a accesat un site de
știri pe computerul ei.
–
OK! Uau! OK!
Apoi
a închis.
S-a
răsucit spre mine.
– Un al doilea avion tocmai a lovit celălalt turn.
Până
în clipa aceea crezusem că fusese un accident. Mae a adăugat:
–
Norm crede că vor închide baza.
–
Adică… porțile? am întrebat. Serios?
Încă
nu înțelesesem amploarea celor întâmplate. Mă gândeam că trebuia să fac naveta
înapoi spre casă.
–
Norm a spus că ar trebui să pleci acasă. Nu vrea să rămâi blocat aici.
Am
oftat și am salvat munca pe care abia o începusem. Tocmai când m-am ridicat,
telefonul a sunat din nou, de data asta conversația a fost și mai scurtă.
Mae
a pălit.
– N-o să-ți vină să crezi.
Pandemoniu,
haos: formele noastre cele mai vechi de teroare. Ambele se referă la colapsul
ordinii și la spaima care se năpustește să umple vidul. Atâta timp cât voi
trăi, voi ține minte cum m-am întors pe Canine Road – drumul care trecea pe
lângă sediul NSA – după atentatul asupra Pentagonului. Nebunia se revărsa din
turnurile de sticlă neagră ale agenției, un puhoi de țipete, telefoane ce sunau
și mașini ce ambalau motoarele în parcări și se străduiau să iasă pe stradă.
În momentul celui mai grav atac terorist din istoria Americii, personalul NSA – principala agenție de culegere a informațiilor din semnale de comunicații a IC americane – fugea cu miile de la job, iar eu am fost măturat de talaz
După
ce am ajuns pe autostradă, am încercat să șofez cu o mână în timp ce butonam cu
cealaltă, sunându-mi întruna familia. Vocea mamei m-a speriat și, dintr-odată,
singurul lucru din lume care a contat pentru mine a fost s-o liniștesc.
–
E-n regulă. Am ieșit din bază, i-am spus.
Când
turnurile fuseseră lovite, tata se afla la sediul Pazei de Coastă și, împreună
cu trei colegi, a părăsit birourile din Directoratul Operațiuni pentru a găsi o
sală de conferințe cu televizor, unde să poată urmări emisiunile de știri. Un
ofițer tânăr s-a repezit pe lângă ei pe coridor și a spus:
–
Tocmai au bombardat Pentagonul.
În
fața expresiilor lor de scepticism, tânărul a repetat:
– Vorbesc serios, ei tocmai au bombardat Pentagonul!
Tata
s-a năpustit la o fereastră lungă cât tot peretele prin care putea să vadă,
dincolo de Potomac, aproximativ jumătate din Pentagon, deasupra căruia se
învolburau nori de fum negru, gros.
Cu
cât tata a povestit mai des această amintire, cu atât am devenit mai intrigat
de replica: “Ei tocmai au bombardat Pentagonul”. Țin minte că de fiecare dată
când o spunea, mă gândeam: “Ei”? Cine erau “Ei”?
Imediat America a împărțit lumea în «Noi» și «Ei» și toți erau fie cu «Noi», fie împotriva «Noastră», așa cum a remarcat memorabil președintele Bush chiar pe când molozul încă fumega
Vecinii
din cartierul meu au arborat noi steaguri americane, parcă pentru a arăta ce
tabără aleseseră. Oamenii adunau pahare de unică folosință Dixie roșii, albe și
albastre și le îndesau în toate gardurile din plasă de sârmă de la toate
pasarelele tuturor autostrăzilor dintre casa mamei și a tatei, pentru a scrie
fraze ca: SUNTEM UNIȚI și SUNTEM ÎMPREUNĂ, NU UITĂM NICIODATĂ.
Uneori mă duceam la un poligon de tir, iar acum, alături de vechile ținte circulare și siluetele decupate, apăruseră efigii de bărbați cu acoperăminte de cap arabe
Pistoalele care zăcuseră ani întregi în spatele geamurilor prăfuite ale vitrinelor erau acum etichetate „VÂNDUT”.
Americanii făceau coadă, de asemenea, să cumpere telefoane mobile, în speranța că vor fi avertizați la următorul atentat sau cel puțin că vor putea spune „adio” dintr-un avion deturnat.
12
septembrie a fost prima zi a unei noi ere, pe care America a înfruntat-o cu o
hotărâre unitară, consolidată de reînvierea patriotismului și de bunăvoința și
simpatia întregii lumi.
Privind retrospectiv, țara mea ar fi putut profita de oportunitatea aceasta pentru a face mult mai multe. Ar fi putut trata teroarea nu ca fiind fenomenul teologic pe care îl presupunea, ci ca fapta criminală care fusese în realitate
Ar fi putut profita de acest moment de solidaritate, rar întâlnit, ca să reafirme valorile democratice și să dea un imbold revenirii într-o lume conectată la rețea.
În
schimb, a preferat să poarte război.
Cel
mai mare regret al vieții mele este sprijinul pe care l-am acordat, în mod
reflex și necondiționat, acestei decizii. Da, am fost scandalizat, însă acela
n-a fost decât începutul unui proces în care inima mi-a învins complet judecata
rațională. Am acceptat toate afirmațiile colportate de mass-media ca fiind
fapte și le-am repetat ca și cum aș fi fost plătit pentru asta. Doream să fiu
un eliberator. Doream să-i eliberez pe asupriți. Am îmbrățișat adevărul
construit pentru binele statului, pe care, în pasiunea mea, l-am confundat cu
binele țării.
A
fost ca și cum orice politică individuală pe care mi-o dezvoltasem se prăbușise
– atât etosul antiinstituțional al hackerilor, care-mi fusese instilat online,
cât și patriotismul apolitic, pe care-l moștenisem de la părinți, mi-au fost
șterse din sistem -, iar eu fusesem reinițializat ca un agent perfect doritor
al răzbunării.
Partea cea mai dureroasă a umilinței vine din recunoașterea ușurinței cu care m-am transformat și a entuziasmului cu care am salutat transformarea
Cred că am vrut să fac parte din ceva. Înainte de 11 Septembrie, am fost ambivalent față de servirea țării, deoarece părea inutilă sau de-a dreptul plictisitoare. Țara în care am crescut era unica superputere globală și totul părea – cel puțin pentru mine sau pentru cei ca mine – prosper și stabil. Nu existau frontiere noi ce trebuiau cucerite sau probleme civice importante de rezolvat, decât online. 11 Septembrie a schimbat totul. Acum, în sfârșit, exista o luptă.
M-au
îngrozit însă opțiunile de care dispuneam. Mă gândisem că mi-aș putea servi cel
mai bine țara din spatele unui terminal, dar un job IT normal părea prea
confortabil și comod pentru această nouă lume de conflicte asimetrice.
Speram să pot face ceva ca în filme sau în serialele TV – scenele acelea de hackeri-contra-hackeri, cu pereți pe care pâlpâie leduri de avertizări de viruși, urmăriri ale inamicilor și dejucarea schemelor lor
Din
păcate pentru mine, agențiile principale care se ocupau cu așa ceva – NSA și
CIA – aveau cerințe de angajare formulate în urmă cu o jumătate de secol și
cereau adesea în mod rigid o diplomă tradițională de colegiu, ceea ce înseamnă
că, deși domeniul tehnologiei considera acceptabile diploma mea AACC și
certificarea MCSE, guvernul nu era de aceeași părere. Totuși, cu cât am citit
mai multe pe internet, cu atât am înțeles mai bine că lumea post-11 Septembrie
era una a excepțiilor. Agențiile creșteau atât de mult și atât de rapid, în
special în partea tehnică, încât uneori acordau veteranilor militari derogări
de la obligativitatea diplomelor. Acela a fost momentul când am decis să mă
alătur armatei terestre; unii din familia mea, din Paza de Coastă, îi
consideraseră dintotdeauna pe conducătorii acesteia unchii nebuni ai armatei
americane.
Când
am anunțat-o pe mama, a plâns zile în șir. Știam foarte bine că n-avea rost
să-i spun tatei, care-mi zisese deja apăsat, în cursul unor discuții ipotetice,
că-mi voi irosi talentele tehnice acolo. Aveam 20 de ani; știam ce făceam.
În ziua când am plecat, i-am scris tatei o scrisoare – de mână, nu dactilografiată -, în care îmi explicam decizia. Am strecurat-o sub ușa de la intrare a apartamentului său. Scrisoarea se încheia cu o declarație care-mi trezește și acum o grimasă. „Îmi pare rău, tată”, am scris, „dar este vital pentru dezvoltarea mea personală”.