ComenteazăPana nu vezi cu ochii tai, nu crezi ca poate exista un sat in care oamenii dorm cu animalele in pat. Si nu e un loc uitat de lume, ci la numai 25 de kilometri de Capitala. Aici traiesc oamenii care se bucura ca fiii lor sunt in puscarie. Am plecat cu inima cat puricele sa ii cunoastem. In viitorul apropiat, cand toate zonele invecinate Bucurestiului vor face parte din Zona Metropolitana, vor primi si ei buletin de Bucuresti.
Satul Tanganu din comuna Cernica e o zona unde nu s-a auzit de asfalt sau canalizare. De la intrare pana la iesire totul e afundat in noroi.
Cine vorbeste despre satul Tanganu nu prea are lucruri bune de spus. Viata oamenilor de acolo e neagra de amaraciune. Intocmai ca noroiul in care calca in fiecare zi in picioarele goale.
Insotiti de doi agenti ai BGS Divizia de Securitate, am plecat sa dam piept cu saracia in care traiesc aproximativ 600 de familii. Odata ajunsi, le-am povestit localnicilor despre intentiile celor de la Bucuresti. Despre viitoarea Capitala care va ajunge si sub bordeiele lor. “Nu cred nimic. Dar, daca asa o vrea Domnu, poate ne va ajuta cineva sa scapam de mizeria asta”, balmaja nea Ilie, unul dintre “inteleptii” comunei.
Urmatorul popas l-am facut la bordeiul puradeilor lui Dobre. O familie numeroasa, formata din sapte persoane, care isi duce traiul de pe o zi pe alta din mismasurile facute de capul familiei. Singura lor mandrie este unul dintre puradei, Florin Dobre. “Este in clasa I. Ne chinuim sa il tinem la scoala pentru ca el insista sa mearga. Poate o sa fie salvarea noastra”, ne-a spus Maria, mama copilului.
Pe o masa din curtea fara gard l-am zarit pe micutul Florin cocotat pe o masa din tabla. Geniul in care toata familia isi pune speranta de mai bine. Privirea lui s-a indreptat imediat spre pamant la vederea aparatului de fotografiat, semn ca se rusinase. Ne-am apropiat de el sa il felicitam pentru ambitia lui. Si-a ridicat ochii tristi spre noi, de parca astepta sa isi primeasca o pedeapsa. “Cand ma duc la scoala toti colegii rad de mine ca am cizmele murdare si hainele imi miros a fum. Mi-as dori sa ma spal in fiecare zi, dar noi nu avem apa, abia avem pentru o cana de ceai”, spune baiatul cu lacrimi in ochi.
Cateva case mai sus o femeie statea sprijinita de un par si intreba in stanga si in dreapta ce se intampla de e atata valva in sat. S-a alaturat grupului de oameni care ne inconjurau si asculta cum vecinii ei se plangeau care mai de care de neajunsurile lor. A intrat cu noi in vorba si ne-a povestit una din suferintele ei. “Mi-am abandonat copilul cand avea cateva luni pentru ca nu aveam cu ce sa il cresc. Acum el are 27 de ani si mi-as dori tare mult sa il cunosc”, ne-a soptit femeia, in speranta ca-si va regasi copilul “pierdut” in tinerete.
Dupa ce am facut un tur al satului, ne-am dat seama ca nu sunt singurele familii napastuite de soarta. De fapt asta este modul lor de viata. Tot din modul lor de viata am invatat cat de mult se pot adapta oamenii neajunsurilor. Din trei familii, sigur una are un copil in puscarie. Pentru ei asta a inceput sa devina un ajutor. “Ce sa facem daca nu avem ce sa le punem pe masa? Eu am doi baieti la „parnaie”. Acolo au caldura, un bol de fasole si trei chifle mari asigurate in fiecare zi si nu merg prin noroaie ca noi”, ne-a spus nea Ion, un satean din Tanganu.
Iarna au trecut-o cu greu in casele din chirpici, dar acum e primavara si au uitat de viscol si ninsoare. “Acum e bine, dar iarna dormim cu animalele in casa, pentru ca nu avem cu ce sa ne incalzim”, ne-a povestit tanti Mariana, mama a 6 copii care abia au ce sa manance. Copii care in viitor se vor lauda ca au buletin de Bucuresti.