„Catrino, dă-mi şi mie bureţi!”. Emilia, solicitanta, are 83 de ani. Catrina, sora ei mai mică şi mai zdravănă, are 79 de ani. S-a întors de pe deal cu o traistă de bureţi. „Bureţi de perj”, precizează culegătoarea, punând recolta zilei pe o stivă de scânduri. „Umblu aşa, ca Sofia Vicoveanca”, arată femeia spre traista croită dintr-o pătură veche.
Catrina stă într-un vârf de deal, din satul vasluian Gara Banca, la 16 kilometri de Bârlad. Văduvă de la 31 de ani, a crescut singură şase copii.
Cu locuinţa Emiliei e o poveste mai lungă, care începe acum 20 de ani, cu un accident. Emilia şi soţul ei mânau căruţa cu doi cai pe şosea. Un camion a intrat pe contrasens şi i-a lovit în plin. Soţul a fost proiectat într-un copac, a scăpat cu nişte fracturi. Caii au murit. Emiliei i-au adunat creierii în batic nişte martori la accident. Expresia e cam dură, de acord, dar așa se spune în popor.
Au dus-o repejor la spital. Mintea ei n-a mai fost la fel după asta. Nici piciorul ei stâng, a cărui labă a rămas întoarsă cu 180 de grade.
Deşi cu osia sărită, căruţa omenească a fost reparată.
Un pat de prisos
Emilia a avut perioade când nu se ridica din pat. „Aşa am găsit-o şi noi, nu putea merge deloc, acum şi-a revenit, iese din casă, umblă în baston”, spune Mariana Costache, de la Asociaţia Fii Înger pentru O Zi.
Memoria Emiliei se formatează la sfârşitul fiecărei zile, ca un hard-disk care trebuie scris din nou dimineaţa. Pentru ritualurile cotidiene, spălat, îmbrăcat, pus masa, pus oala de noapte, femeia are nevoie de ajutor.
Când soţul ei a murit, acum câţiva ani, Emilia s-a trezit singură pe lume şi fără adăpost. Casa din Bogdăneşti, unde locuise, a fost împărţită între neamurile soţului. Iar pe Emilia au trimis-o în satul ei, în Gara Banca, unde a fost pasată de la o rudă la alta.
Toată averea ei era un pat, pe care-l căra după ea prin toate odăile unde era găzduită. La un moment dat, un nepot i-a furat şi mobila asta şi a transformat-o în lemn de foc, la stână.
În cele din urmă, Emilia s-a aciuat, cu voia moştenitorilor proprietari, într-o coşmelie care stă să cadă, cu o singură cameră şi fără uşă, dar cu un mare avantaj: e aproape de casa surorii Catrina.
În faţa locuinţei temporare, Emilia a pus rădăcini de flori, aruncate de alţii. Iar acum îşi petrece zilele stând ghemuită, la soare, lângă uşa care nu există, uitându-se la lume pe deasupra unui val albastru de stânjenei.
Vinovăţia vinului
„Ce-i pasă ei? Spălată, schimbată este, îmbrăcată, tot, mâncarea i-o aducem la scară, cere şi cafea, acum, şi vin”. Iar la cuvântul „vin”, vocea Catrinei se umple de legitimă indignare. „Mi-ai adus vin?”, îşi aminteşte Emilia. „Ei, poftim, ce v-am zis!”, pufneşte sora mai mică. „Vrea un şâp de vin!”.
Şâpul, care, de cele mai multe ori, e plin cu vin de bar, adică vin făcut din pastile, 5 lei litrul, e printre puţinele bucurii ale Emiliei. Şi pentru el e în stare să se ducă, mai mult târându-se, până jos, la strada principală, să se milogească la o nepoată. „Uneori, Fănica îi dă, alteori, nu-i dă, îi zice că nu este la magazin, n-a adus”, spune Catrina.
„Da bureţi îmi dai şi mia? Nişte bureţi”, „Las să-i hierb întâi şi-ţi dau, ce să faci tu cu bureţi? Nica nu ştii să faci!”, „Ba ştiu, fă, ştiu!”, protestează Emilia, în timp ce sora ei o pârăşte oamenilor de la asociaţia caritabilă.
Am văzut cum iese fum de la ea, m-am dus să văd, oare o apucat foc? Şi când colo, pusese două cartofe, într-o cană de tablă, pe sobă. „Ce faci, fă, aicea?” Hierb cartofi!
Mâncarea vine într-o pungă, o pâine albă şi ceva de uns pe ea. Emilia a lăsat merindele în iarbă, în paza relativă a unui câine mare şi sfios, care se ascunde când o aude pe Catrina ridicând tonul.
„Am auzit de cazul lui mamaie Emilia întâmplător. Sora preotului din Banca stă la noi în sat, în Tulcea. Ne-a povestit situaţia. E departe, dar am zis să încercăm”, explică Mariana Costache. Ea şi soţul ei Ionuţ au fondat asociaţia „ca să nu stăm cu mâinile în sân, să ajutăm şi noi, cât putem, unde putem”. Cei doi au o afacere cu legume şi fructe, vând la tarabă în piaţa din Tulcea. Duba familiei nu şomează tehnic niciodată. Când nu e plină cu marfă, duce pachete cu alimente şi haine prin sate pentru oamenii în nevoie.
Un buldoexcavator numit dorinţă
190 de kilometri şi un bac sunt între Tulcea şi comuna vasluiană Banca. Dar nu distanţa a reprezentat marea piedică. Nici adunatul banilor pentru casa Emiliei. „Am cerut donaţii pe Facebook. Nu e simplu. Practic, am cerşit din om în om. S-au strâns banii până la urmă”, spune fondatoarea asociaţiei.
Cel mai greu a fost drumul de acces până la terenul unde urma să înceapă construcţia. Emilia nu s-a lăsat înduplecată să plece din preajma surorii sale. Prin urmare, temelia a fost pusă pe un teren al Catrinei.
Adică în vârful unui deal, spre care se putea urca doar pe uliţă abruptă, în care se împotmoleau şi tractoarele. În decembrie, Mariana şi Ionuţ l-au rugat pe primar să le închirieze utilaje, să netezească drumul, să-l facă practicabil. Primarul a refuzat iar şi iar.
„Nu mai dădeam de el, nu mai era disponibil pentru noi. Nici secretarul, nici vicele, nimeni din primărie. Am plâns mult aici, am plâns şi m-am înfuriat. Ne-a prins o ploaie, odată, şi am alunecat cu maşină cu tot la vale, pe coastă. Nu ştiu prin ce minune, într-o zi, primarul a zis da, ne-a dat buldoexcavatorul şi am făcut drumul”, povesteşte femeia.
Celălalt noroc pentru asociaţia din Tulcea a fost să găsească un meşter constructor în comună, cu firmă, care să-i ajute la ridicat casa. „Un om în care să avem încredere şi care să facă treabă şi când nu suntem noi aici”, explică Ionuţ.
Drumul, chiar şi netezit, se transformă într-o capcană lipicioasă când plouă. Sătenii din Banca sunt împăcaţi cu iminenţa noroiului. „Să ai cizme bune şi să fii atent unde păşeşti”, sună sfatul practic al unui bătrân care locuieşte la câteva case de Catrina.
Asaltul rubedeniilor
Pe măsură ce casa Emiliei se înălţa, pe uliţa în pantă începeau să urce tot felul de rubedenii. Nepoţi şi nepoate de toate vârstele, cu slujbe la oraş şi case la sat, care au devenit subit atenţi cu mătuşa lor infirmă. Unul dintre nepoţi, fiu al Catrinei, s-a oferit să ajute la construcţie ca voluntar, apoi a cerut să fie plătit, la fel ca restul muncitorilor.
O nepoată, care şi-a înfipt tocurile cizmuliţelor roşii pe drumul cleios şi ochelarii de soare în coada tapată, o ia la rost pe Mariana Costache despre materialele de construcţie. „Ce rămâne să fie lăsat acolo, că e al mătuşii”, îi îndrumă nepoata pe oaspeţii din Tulcea.
Există varianta ca o rudă grijulie să ceară la primărie să fie însoţitor pentru Emilia şi să primească indemnizaţie de însoţitor. Primăria a transmis nepoţilor interesaţi că-i aşteaptă cu actele. Să-şi asume şi oficial, nu doar moral, obligaţia de a veghea asupra mătuşii bolnave.
„Gustul e amar”, comentează fondatoarea Fii Înger pentru O Zi. „Vedeţi casa asta veche, unde stă mamaie? I-au pus o perdea în loc de uşă. Dacă ne anunţăm vizita, o găsim pe mamaie curată şi cu mâncare lângă ea. Dar o să venim şi neanunţaţi. Iar casa… Sper să apuce mamaie să se bucure de ea. Apoi, după ce nu mai e mamaie, am vorbit cu domnul primar şi o lăsăm prin donaţie primăriei, să o folosească drept locuinţă socială pentru alţi sărmani”.
„Ea nu ştie ce faceţi, crede că e blocul primăriei”
De câte ori Mariana se pune în genunchi, în iarbă, la colţul de perete unde stă ghemuită Emilia, trebuie să se prezinte din nou. Emilia întreabă, mirată: „Îmi faceţi căsuţă? Mie?”. Apoi intră la griji că trebuie să dea bani la primărie, „n-am de unde să pui şi primăria o să zică «ia uite la băboaica asta, are casă»”. Mariana o linişteşte că nu trebuie să dea bani şi că primăria nu o să-i ceară taxe, „ce treabă are primăria?”.
Ionuţ o ia pe bătrână de braț, să o plimbe prin casa nouă. Se pot vedea camerele şi ferestrele, unde va fi baia şi unde dormitorul.
Pe margine, lângă traista cu bureţi, Catrina comentează: „Ea nici nu ştie ce faceţi aici, crede că e blocul primăriei, aşa îi spune. Nu intru, fă, aici, că e al primăriei”.
Emilia, deşi e sora mai mare, pare cea mică, aşa măruntă, arsă de soare şi cocoşată pe toiagul ei. „Poate mă iartă Dumnezeu”, se bucură ea, „şi mă scoate popa din casa asta bună, nu din aia. Poate mă iartă”.
„Mamaie, nu mai vorbi de moarte”, intervine Mariana. „Vino-ncoa, pe unde te duci? Vino-ncoa”, îşi struneşte Catrina sora, care se îndepărta, târând şosetele, prin bălării. „Nu pe-acolo, pe-aici ajungi direct la tine, nebuno”.
Ionuţ şi Mariana o conduc pe mamaie la locul ei, după zidul de stânjenei şi lângă câinele sperios ca un iepure. Data viitoare, când vor veni de la Tulcea, o vor lua de la capăt. „Îmi faceţi căsuţă? Mie?”.
În unele zile, Emilia are 83 de ani, în altele, 86. Nu e destul de sigură decât pe anul naşterii. „Şi-o sută de ani dacă trăiesc, sunt anii mei”. A avut un băiat, a murit, nu mai ştie de ce. A avut o casă în Bogdăneşti, a pierdut-o, nu mai ştie cum. Dacă îi dă Catrina bureţi, ar dori „să fie cu zamă, să întind cu mămăliguţă”, „fă, nici mămăligă nu ştii să faci”, „ba ştiu, fă, cum o ieşi, e mămăliga mea. Pensie am, da. Cum să trăiască cineva fără pensie? Nu ţin minte cât. Cât dă la toată lumea atât îmi dă şi mie”.