ComenteazăAutobiografia lui Matthew Perry, 53 de ani, a fost lansată pe 1 noiembrie la Editura Nemira, în traducerea Ruxandrei Toma. În volumul „Friends, iubiri și marele lucru teribil”, actorul canadiano-american povestește întâmplări din culisele celebrului serial de comedie, în care l-a jucat pe Chandler Bing, și vorbește despre lupta sa cu dependența de opioide și alcool, care aproape l-a ucis.
Matthew Perry scrie și despre familia destrămată în care a crescut, despre dorința de validare care l-a ambiționat să ajungă faimos, dar și despre golul interior care n-a putut fi umplut nici măcar de cele mai mari visuri devenite realitate.
- Creat de David Crane și Marta Kauffman, sitcomul „Friends” a avut premiera în septembrie 1994 pe NBC și a rulat timp de zece sezoane, până în 2004. Cu Jennifer Aniston (Rachel), Courteney Cox (Monica), Lisa Kudrow (Phoebe), Matt LeBlanc (Joey), Matthew Perry (Chandler) și David Schwimmer (Ross) în rolurile principale, este unul dintre cele mai populare seriale din istorie, cu 62 de nominalizări la Premiile Emmy. Peste 50 de milioane de oameni au urmărit finalul serialului, iar în ultimele două sezoane, cei șase actori erau plătiți cu 1 milion de dolari pe episod.
Fragment din volumul „Friends, iubiri și marele lucru teribil”:
Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă după cele cinci luni de spitalizare a fost să-mi aprind o țigară. Când am tras primul fum după atâta vreme, simțind cum îmi umple plămânii, zău că am avut senzația că nu mai fumasem niciodată în viața mea. Da, acum chiar că eram acasă.
Nu mai aveam Durerea aia – intervenția chirurgicală mă lăsase cu cicatrici nasoale și inflamate, care se simțeau ca o serie lungă de abdomene, douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile din șapte, dar nu era o durere pe bune. Mai mult un deranj. Dar nimeni nu trebuia să știe asta, așa că le spuneam tuturor că, vai, cât de tare mă doare, doar ca să-mi poată face rost de OxyContin.
Nu peste prea multă vreme, n-au mai avut niciun efect alea 80 de miligrame pe zi, pe care le-am obținut prin milogeli și minciuni. Aveam nevoie de mai mult. Le-am cerut doctorilor și m-au refuzat. Am vorbit cu un dealer, iar el a zis că mă rezolvă. Acum nu-mi rămânea decât să-mi dau seama cum să cobor fără să mă prindă Erin cele patruzeci de etaje până în stradă, din apartamentul meu de douăzeci de milioane de dolari. (L-am cumpărat – jur că nu mint – doar pentru că Bruce Wayne, alias Batman, locuia într-un asemenea loc în filmul „Cavalerul negru”.)
Luna următoare, am încercat să mă întâlnesc de patru ori cu dealerul. Am fost prins – te-ai prins și tu – tot de patru ori. Deloc, dar deloc nu mă pricepeam la chestiile astea. Și, bineînțeles, s-a ajuns la concluzia că trebuie să fiu băgat din nou la dezintoxicare. Deci…
După ce mi-au explodat intestinele, am fost operat și a trebuit să port o pungă de colostomie destul de drăguță – nici măcar mie nu mi-ar fi trecut prin cap cât de bine o să-mi vină. Dar urma și o a doua operație, cea prin care trebuia să-mi scoată punga de acolo, numai că între cele două intervenții chirurgicale mi se interzisese să fumez (fumătorii fac cicatrici mult mai nasoale, de aici interdicția). Ca să nu mai spun că îmi pierdusem cei doi dinți din față. Se spărseseră când mușcasem dintr-o felie de pâine prăjită cu unt de arahide și încă nu mi-i pusesem la loc, că nu avusesem timp.
Hai s-o dăm pe față: îmi ceri să renunț și la droguri, și la țigări? În același timp? Mă durea fix undeva de cicatrici. Sunt fumător și fumez mult, așa că era ceva mult peste puterile mele. Dar uite că acum trebuia să mă duc la un centru de dezintoxicare din New York, să renunț în același timp și la OxyContin, și la țigări. Al dracului de frică îmi era!
La dezintoxicare mi-au dat Subutex, ca să scot toate rahaturile alea din mine, așa că nu era prea rău. M-am cazat în camera mea, apoi a început numărătoarea inversă. În a patra zi, deja îmi ieșisem din minți: asta întotdeauna a fost cea mai dificilă zi. Mi-am dat seama și cât de categorici o să fie în privința fumatului. M-au anunțat că pot să fumez la dezintoxicare, dar, odată ieșit din etapa aceea, îmi era absolut interzis să mai fumez.
Atât de fermi au fost, încât m-au închis în clădire ca să nu mai am cum să ies. Stăteam încuiat acolo și priveam în depărtare New Yorkul, care-și vedea de treburile lui, bucurându-se de viață, în timp ce vedeta simpatică și sarcastică din serialul lor preferat ajunsese iarăși în iad. Dacă ascultam cu mare atenție, auzeam chiar și metrourile trecând pe sub mine. Sau poate că era cu totul altceva – un huruit nedorit și înspăimântător, care nu se mai termina.
Centrul de dezintoxicare era o pușcărie. Sunt convins de asta. O pușcărie adevărată, nu cum mi se păruse centrul de dinainte. Cu cărămizi roșii și gratii negre, din fier. Uite că reușisem cumva să ajung și la închisoare. Niciodată nu încălcasem legea – în fine, nu fusesem prins –, dar iată-mă aici, în carceră, la mititica, la zdup. Pentru că nu mai aveam nici ăia doi dinți din față, chiar că arătam ca un pușcăriaș, iar toți consilierii erau temnicerii mei. Tot ce mai lipsea era să-mi dea mâncarea printr-o fantă din ușa încuiată.
Detestam locul ăla, n-aveau ce să mă învețe acolo. Începusem terapia de la 18 ani și, pe bune, chiar nu mai aveam nevoie de așa ceva, în schimb, mi-ar fi trebuit cei doi dinți și o pungă de colostomie care să nu se mai spargă.
Când spun că m-am trezit plin de rahat, vreau să se înțeleagă că asta s-a întâmplat de vreo cincizeci, șaizeci de ori. În diminețile când nu se spărgea punga, se întâmpla alt fenomen, unul nou: când mă trezeam, mă bucuram de aproximativ treizeci de secunde de libertate, în timp ce mi se limpezeau ochii încă adormiți, apoi mă pocnea realitatea înconjurătoare drept în moalele capului și izbucneam în lacrimi cu o viteză care ar fi făcut-o invidioasă chiar și pe Meryl Streep.
A, da, și aveam mare nevoie de o țigară. Am mai zis asta?
Și, în a patra zi, stând în camera aia fără să fac mai nimic, dintr-odată am simțit ceva ciudat. Nu știu ce. Parcă mă împungea ceva pe dinăuntru. Și, cu toate că făcusem terapie mai bine de treizeci de ani și nu mai rămăsese nimic nou de aflat, acum trebuia neapărat să-mi găsesc o ocupație ca să nu mă mai gândesc doar la nicotină. Așa că am ieșit din „celulă” și am mers pe coridor. Fără nicio țintă, pentru că n-aveam nici cea mai mică idee ce făceam sau încotro mă duceam.
Cred că încercam să-mi părăsesc corpul.
Știam bine că toți îngrijitorii se aflau la etajul inferior, dar m-am hotărât să nu iau liftul, așa că m-am îndreptat spre scară. Nu-mi dădeam seama ce se întâmpla. Nici măcar astăzi nu pot să descriu ce a fost atunci. Mă cuprinsese o stare de panică, de confuzie mintală, un fel de amnezie, plus că revenise din nou durerea aia puternică – nu Durerea (cu majusculă), dar ceva asemănător. Și confuzia era totală. Nu voiam nimic altceva decât să fumez. Așa că m-am oprit pe scară și mi-am amintit de toți anii de chinuri și de faptul că n-am avut niciodată curtea vopsită în albastru, ca să semene cu o piscină. Mi-am mai amintit și de Pierre – naiba să-l ia – Trudeau și de faptul că atunci eram și încă mai sunt un „minor neînsoțit”.
Parcă toate relele din viața mea se agățaseră dintr-odată de mine.
N-o să fiu în veci capabil să explic ca lumea ce s-a întâmplat după aceea, dar m-am apucat brusc să mă lovesc cu capul de perete. Și mă loveam tare, cu toată puterea mea. Cincisprezece – zero. POC! Treizeci – zero. POC! Patruzeci – zero. POC! Ghem. As după as, voleu după voleu, toate perfecte. Capul meu era mingea de tenis, iar peretele era terenul din beton. Toată durerea se transforma în loburi, dar nu prea înalte, așa că mă întindeam să ripostez, și ripostam izbindu-mă cu capul de perete. Și era sânge pe ciment, și pe peretele ăla, și pe toată mutra mea, și câștigam Marele Șlem, iar arbitrul zbiera: GHEM, SET ȘI MECI PENTRU MINORUL NEÎNSOȚIT, ȘASE ZERO, ARE NEVOIE DE DRAGOSTE, ȘASE ZERO. ÎI ESTE TEAMĂ DE DRAGOSTE.
Sânge peste tot.
După vreo opt lovituri care mi-au paralizat mintea, probabil că m-a auzit cineva, m-a oprit și mi-a pus unica întrebare logică într-o asemenea situație:
– De ce faci asta?
M-am uitat la femeia aceea și, arătând fix ca Rocky Balboa în toate scenele de la finalul fiecărui film al seriei, i-am răspuns așa:
– Pentru că nu mi-a trecut altceva prin cap.
Foto: Hepta