ComenteazăSunteți șefa școlii de pilotaj de la Tuzla. Cum apreciați potențialul piloților români? Dar tehnica pe care aceștia zboară?
Am fost Head of Training timp de trei ani. Mi-am dat demisia din această funcție și apoi am devenit Chief Flying Instructor. Privind potențialul României în materie de piloți, acesta s-a dovedit, cel puțin în trecut, ca fiind la un nivel foarte înalt. Dacă privim puțin ce s-a intâmplat între cele două razboaie mondiale, modul în care aviația românească s-a dezvoltat și de asemenea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când erau aliați cu Puterile Axei, piloții români s-au dovedit foarte capabili. Cu siguranță, piloții de aici au potențial foarte mare. Dar, din păcate, ce s-a întâmplat după 1946, plasarea sub influența Rusiei, a determinat reducerea avansului pe care acești piloți îl aveau deoarece tehnicile piloților ruși sunt total diferite de cele cerute piloților adevărați. Din păcate, lucrurile acestea domină și prezentul. Cu toate acestea, am descoperit de când sunt în România că piloții de elicoptere sunt foarte bine pregătiți. Aici la Regional Air Services, Chief Pilot Training of Helicopters, domnul Vasile Chivu, are standarde foarte înalte și stricte, ceea ce asigură calitatea superioară a majoritătii piloților. Grija mea se indreaptă însă către piloții de avioane, cei de care mă ocup. Standardul de pregătire în cazul lor a fost, după opinia mea, mult timp unul scăzut, atât pentru instructori, cât și pentru piloți. Aceasta se întâmplă pentru că există multe deficiente privind tehnicile instructorilor. Când am ajuns în România, am observat că multe dintre prevederile standardelor europene nu erau aplicate de multe școli. Iar pentru mine lucrul acesta era foarte străin. Nu mi-a venit să cred că acesta era standardul de instruire în România. Așa că mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putere pentru a îmbunătăți calitatea instructajului.
Aveți vreo manevră preferată pe care le-o predați elevilor dumneavoastră? Un soi de tehnică personală ce vă poartă semnătura…
Da, am manevre preferate și tehnici speciale pe care le predau elevilor mei. Preferata mea este să-i învăț să devină piloți Multi Engine Instrument Rating. Am pilotat multe tipuri de avioane de-a lungul carierei mele de 50 de ani. Prin urmare, am o experiență indelungată pe care o pot transmite elevilor mei, pe care aceștia nu o pot descoperi în cărți. Există anumite tehnici care poartă semnătura mea. Oamenii spun că sunt un instructor dur și există și un motiv. România nu e o insula, nu e izolată de restul lumii. Iar piloții vor să zboare și în afara țării. Prin urmare, trebuie să se alinieze standardelor europene. După cum spuneam mai devreme, în general, standardele din România nu sunt de cea mai bună calitate. Cu toate acestea, avem piloți cu licente de zbor cel putin discutabile care pilotează pentru linii de zbor deoarece ”taticul” are o funcție inaltă. Prin urmare, și ei primesc o funcție, fără să conteze dacă sunt competenți sau nu. Dorința mea este ca elevii mei să fie instruiți la un nivel atât de înalt, încât atunci când vor merge la un interviu pentru obținerea unui job, să concureze cu orice alți piloți din lume și să fie mai buni decât ei. Îi instruiesc să fie mai buni decât oricine. Sunt dură cu ei pentru că cheltuiesc foarte multi bani și vreau să-i văd că primesc cele mai bune joburi ca piloți. De aceea am reputația de instructor sever. Oamenilor nu le place, dar nu-mi pasă. Elevilor de la Regional Air Services le place, mai mult, aceștia vin în ultima vreme și ma roagă să-i pregătesc. Deci e bine.
Sunteți o legendă vie a aviației mondiale. Câte ore de zbor ați adunat de-a lungul carierei în slujba armatei pe care o serviți?
Sunt o „legenda vie” în lumea aviatiei… (rade). Zbor de mai bine de 50 de ani. Am început să pilotez înainte să pot conduce o mașină. Și tot ceea ce am făcut a fost să pilotez avioane. Ați auzit probabil de piloți ”bătrâni și mândri”. Nu se aplică în cazul meu. Eu sunt un pilot ”bătrân și sensibil”. Și îmi place să cred că experiența m-a păstrat sensibilă și vie. Nu mă văd ca o ”legendă” în lumea aviației…Am avut o activitate diversă, am pilotat avioane în toata lumea – de la avioane militare la cele civile -, am pilotat în zone de război, deasupra apei, a munților, în condiții meteo de iarnă… Acum, sunt aici. Tot ce am învățat transmit acum elevilor mei. După 50 de ani de experiență de zbor, dacă nu aș transmite generațiilor viitoare tot ceea ce am învățat, toate informațiile dobândite ar fi inutile. Nimic nu ar avea sens dacă nu mi-aș instrui elevii. Lumea e foarte schimbătoare, iar piloții noștri trebuie să fie foarte pregătiți sa o ia in primire.
Se știe că Armata nu a fost întodeauna un loc unde femeile sunt binevenite. V-ați lovit de prejudecăți?
Am 27.500 ore de zbor. Am lucrat cinci ani in funcția de controlor militar de trafic aerian pentru că, în perioada aceea, femeile nu puteau să zboare. Nu, nu m-am confruntat cu prejudecăți. Am intrat în aviația militară și am devenit ofițer. Cu prejudecăți m-am întâlnit abia mai tarziu când m-am alăturat liniilor aeriene și am descoperit că barbații considerau că locul femeilor nu este in cabina de pilotaj. I-am pus la punct… (rade).
Cum se vede prin ochii unei femei meseria de pilot militar? Cum e acolo sus, deasupra norilor, la un pas de Soare?
Depinde de femeie. Poate se crede că piloții militari bărbati sunt darul lui Dumnezeu pentru femei. Eu văd piloții ca piloți, indiferent dacă sunt bărbați sau femei, militari sau civili. Pilotii militari trebuie să ne protejeze și să-și facă bine treaba, iar piloții civili trebuie să ne ducă în vacanțe. Unul ne apără, celalalt are grijă de noi. Sufletul meu se afla acolo sus. Acolo este locul meu. Nu aș putea să renunț niciodată la zbor. Voi atinge vârsta în care ma voi retrage și apoi voi muri. Poate voi fi incinerată și cenusa îmi va fi împrăștiată printre nori. Vom vedea…
Ați trăit războiul la manșă, în Africa de Sud…
Da, am experiența războiului din Africa de Sud. Am fost în Rhodesia, denumirea veche a statului Zimbabwe. Am lucrat cu guvernul de acolo. Am pilotat avioane, am colectat provizii, am schimbat echipaje. Într-o perioadă am ajuns să pilotez pentru VIP-uri, devenise o obișnuință să pilotez avionul prim-ministrului sau al președintelui. Am fost și în zone în care se tragea spre avionul meu cu AK47. Mulți dintre acesti teroriști africani fuseseră instruiți în țări precum România. Am pierdut câțiva prieteni în acel razboi, piloți militari care au fost doborâți sau împușcați. După experiența războiului, realizezi că viața este neprețuită, dar este și foarte ieftină. O viață care pentru mine este extrem de valoroasă se poate curma în câteva microsecunde. Prin urmare, e foarte ieftina.
În aer pilotul are nevoie și de o doză de șansă. Iată, destinul vă e prieten…
Sunt momente în care suntem foarte recunoscători pentru că am avut un pic de noroc. Suntem oameni și facem greșeli. Când zburăm, dorim să ajungem din punctul A în punctul B, să ajungem, noi și pasagerii noștri, în siguranță acolo. Destinul ne ocrotește sau ne poate face viața dificilă. Dacă nu putem rezolva situația sau dacă nu avem noroc, totul se poate termina foarte rapid pentru noi. Eu spun că există soartă. O puem controla…Dar, dacă partea întunecata a ei te bate pe umăr, trebuie să o imblanzesti, să o transformi într-un prieten, nu într-un dușman.
Vă considerați un pilot norocos?
Da, probabil, dar nu mai mult decât oricine altcineva. Au existat momente cruciale in ultimii 50 de ani de carieră. În cateva circumstante, am crezut că o să mor. După cum spuneam, soarta m-a vegheat. Am trecut prin situații-limită, dar le-am depășit. Cum? Am folosit orice bucățică din informațiile, din experiența și din tehnicile pe care le aveam. A functionat? Bineinteles!
Ați avut ceva probleme medicale destul de grave…Au avut vreo legătură cu meseria?
Da, am avut o problemă la sold, dar nu din cauza aviației, ci din cauza vârstei. Am îmbătrânit și mi-a cedat soldul. M-am operat, mi-au înlocuit șoldul și m-am intors în forță. Zbor și totul a revenit la normal. Mă simt perfect normal. Fac tot ceea ce făceam la 30 de ani. Tot…(rade).
Ce vă doriți de Sărbători?
Sărbătorile de iarnă sunt o perioadă minunată din an, în care dăruim, primim, iubim…E o perioada dedicate familiei. Chiar dacă nu putem să fim cu totii, măcar ne amintim de ei.
Cel mai frumos cadou pe care l-ați primit?
Cel mai frumos a fost darul de a învăța să pilotez. Acest dar mi-a fost oferit gratuit, neconditionat.
Sunt piloți din România care se tem de dumneavoastră. Ce le-ați făcut? Dar sunt și piloți care vorbesc la superlativ de dumneavoastră…
Este foarte adevărat, există piloți în România cărora le este frica de mine. De ce? Ei bine eu mi-am explicat aceasta prin faptul că există acei piloți care vor doar o licență de zbor ca să fie alături de ”tăticul” lor, dar mai sunt și acei piloți care vor să fie niște profesioniști. Cei din urmă vor veni la mine. Ceilalți sunt speriați pentru că nu vor dobândi licența și nu vor putea să fie alături de ”tăticul” din aviație. Ceea ce nu-mi place in România este că piloții primesc joburi în aviație nu pentru cunoștințele lor, ci pentru că sunt fiul sau cunoștința lui X sau lui Y. Am văzut lucruri groaznice aici, în România, piloți care zboară pentru linii aeriene fără calificările adecvate. Le au pe hârtie, dar nu folosește la nimic.
Un gând de final…
România are oameni extraordinari, capabili de a deveni niste piloți foarte buni. Dar, atâta timp cât influența comunistă încă va domina viețile oamenilor, provocându-le teama pentru locurile lor de muncă dacă își exprimă adevaratele gânduri, atunci progresul va fi foarte lent. Eu nu-mi fac griji pentru asta. Am 68 de ani și nu-mi fac griji asupra vorbelor mele, atât timp cât acestea sunt adevărate.