EXCLUSIV. Corespondență din regatul închis Belarus: „Putin se joacă cu viețile sărmanilor. În Belarus poate se găsesc 2.000-3.000 să lupte pe bani. Dar nu 60.000”

Bielorușii nu vor să fie implicați în războiul lui Putin. Așa spun oamenii pe care i-am întâlnit la Minsk. Președintele Aleksandr Lukașenko a fost un important aliat pentru Rusia în războiul împotriva Ucrainei, le-a permis trupelor rusești să lanseze atacul de pe teritoriul său, a trimis tancuri, armament și muniție, dar nu și trupe. 

Înainte de vizita făcută în prag de Crăciun de liderul de la Kremlin, Aleksandr Lukașenko le spunea cetățenilor săi că „nimeni altcineva, în afară de noi, nu conduce Belarusul”. Opoziția de la Minsk susținea însă că în continuare există dorința ca aceste două țări să devină un „stat unional supranațional”. Reporterul Libertatea a stat de vorbă cu oamenii care-și duc viețile în umbra acestor relații „supranaționale”, sperând totuși la pace. Pace pentru ei, cel puțin. 

„La Chișinău s-au întețit penele de curent. Mă primiți la cald?”

Am ajuns noaptea și am găsit aeroportul pustiu de călători, dar plin de miliție. Angajații instituțiilor de forță roiau jur-împrejur, în uniforme hidoase de culoare verde închis, iar mișcarea lor haotică mi-a amplificat panica. Sunt în țara unde un președinte a oprit un avion din zbor ca să aresteze un activist politic. Dacă află că sunt jurnalist, voi fi reținut, iar apoi deportat. Dacă află că am fost în Ucraina, sunt terminat. Ca să nu vadă ștampilele de la celelalte vămi, în buzunar am un pașaport proaspăt, pe care l-am primit acum cinci zile. Îl întind vameșului. 

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

– Scopul vizitei?, mă întreabă funcționarul. 
– Turism.  

Îi arăt rezervarea la hotel și biletul de întoarcere. Se holbează la mine, pe urmă se uită atent la fotografie. Vede că-i nou și decide să-l verifice cu un monoclu special. „Știți”, îi zic în glumă, „în ultima vreme, la Chișinău s-au întețit penele de curent. M-am săturat de frig. Mă primiți la cald?”. Vameșul rânjește și îmi urează bun venit!

Sărbătorile copilăriei, când eram „Putin mic”

Arată ca un Spărgător de Nuci, în uniformă militară roșie, exact ca în desenul animat din copilărie. Îl observ și în vitrina unui magazin de jucării. Lângă el, Împăratul Șoarecilor, cu trei capete, e din aceeași producție sovietică, știută de oricine are mai mult de 20 de ani și se trage dintr-o țară postsovietică. Era printre cele mai difuzate desene animate în perioada Sărbătorilor de iarnă.

În Piața Octombrie se înalță bradul. Ninge, se fac nămeți și zac pe trotuare. Centrul orașului e împodobit de îmi fură ochii. Un sentiment blând mi se strecoară în suflet, un fel de nostalgie ce mă aruncă în copilărie, la masa de Revelion, când, adunați cu familia împreună, ne înveseleam cu televizorul deschis pe principalul canal rusesc, unde se difuza concertul de sărbătoare. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Nelipsit de la masa de sărbătoare era și unchiul Vova (adică Vladimir Putin, n.red.), cel mai așteptat musafir al familiei. Unchiul era precis ca un ceas elvețian. An de an, el își făcea apariția exact cu zece minute înainte de ora 23.00, ca să ne facă un toast. Pentru Vova din Rusia am sfidat fusul orar și am început să celebrăm Revelionul cu o oră mai înainte. Deși nu ne era rudă, toți ai mei se topeau după Vova, dar în special bunica. Ea îl iubea mai mult decât pe unii membri ai familiei. Când mă vedea în costum și cu cravată, bunica mă dezmierda cu un aer solemn: „Vai, ce mai seamănă cu Putin! Ești Putin cel mic!”. Iar pentru mine, un puști de 5 sau 7 ani, era un gest măgulitor. Căci voiam să fiu ca „unchiul Vova”. Propaganda de la Kremlin intra fără opreliști în casele tuturor cunoscătorilor de rusă. 

Teama mobilizării plutește în aerul de Sărbători

Minskul îmi amintește însă că nu mai sunt un copil. Nici bunica nu mai e printre noi. În schimb, a rămas unchiul Vova, Vova Putin. Deși de ani buni nu-i mai ascultăm toasturile, acum el e mai aproape ca niciodată de noi toți. Am ajuns la Minsk, un oraș cu aproape două milioane de locuitori, ca să arăt o altă față a războiului pe care Putin l-a pornit împotriva Ucrainei. 

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

De la începutul invaziei și până acum, Belarus servește drept rampă de lansare pentru atacurile cu drone și aviație, manevrate dinspre nord de armata rusă. Președintele țării, Aleksandr Lukașenko, este un dictator care se pretinde a fi vechi și apropiat prieten cu Putin. 

Tot sceneta copilăriei pare să-mi descâlcească situația: cred că Lukașenko e ca un Spărgător de Nuci, care a pus la îndemâna păpușarului toată infrastructura militară cerută. Iar deplasarea mea a avut loc pe fundalul temerilor că Putin a smucit din nou sforile pentru ca dictatorul de buzunar să trimită trupe în Ucraina alături de Rusia. 

Cu trei zile în urmă, la Minsk venise ministrul apărării de la Moscova, Serghei Șoigu. Presa occidentală trâmbița despre o eventuală mobilizare în Belarus după Sărbătorile de iarnă, iar ministrul bielorus de externe, Vladimir Makei, considerat și portavocea lui Lukașenko în materie de critică împotriva Rusiei, a murit subit în împrejurări ce evocă cunoscutele otrăviri cu Noviciok. La o lună de la plecarea mea din Belarus știu că o mobilizare oficială nu a avut loc. Discuțiile de la televizor și de pe stradă tocau însă acest scenariu, cu teamă sau încordări de mușchi. Iar joi, pe 16 februarie 2023, Lukașenko tocmai a declarat că armata din țara sa se va alătura celei ruse în războiul din Ucraina doar în cazul unui atac direct asupra Belarusului.

La o bere cu un fost KGB-ist

Lautaro Martinez înscrie și califică Argentina în semifinale. Barul supraaglomerat de pe strada Internaționalismului a explodat de urlete. 

„Poftim! Doi adversari: unul câștigă, altul pierde. Nimeni însă nu se atacă, nu se omoară!”, consemnează Artiom, cu toată căldura unui ofițer de rezervă, angajat al KGB, înmuiat de alcool. După câteva înghițituri de bere, parcă ar profita de gălăgia din sală, el adaugă: „La noi nu se zvonește nimic despre mobilizare. Avem băieți care îi ajută pe soldații ruși la graniță, ca purtători de arme. I-au trimis pe tinerii fără familii, copii. Mă sună cu trei zile în urmă de la comisariat. Au cerut să mă prezint la dânșii, dar nu m-am dus, pentru că nu e obligatoriu”.

„Parcă n-aș crede că Luka e capabil să recurgă la o mobilizare. Ar putea fi mai degrabă o sperietoare pentru vestici sau ucraineni”, îl completează prietenul lui, Maxim, consultant politic originar din Belarus, care se refugiase la Minsk de la Kiev, unde de mai mulți ani lucrase pentru ex-premierul ucrainean Volodîmîr Hroisman.

După 24 februarie, Maxim a ajuns indezirabil și de-o parte, și de cealaltă: la Kiev, în calitate de cetățean al unei țări inamice conectat la elita politică, iar la Minsk pentru participarea în mișcarea anti-Lukașenko din august 2020. Și, totuși, prin relații ori simplă precauție, deocamdată reușește să rămână la Minsk. El consideră că dictatorul belarus Lukașenko nu va îndrăzni să decreteze o mobilizare generală, de teama unei revolte masive, care i-ar aduce sfârșitul. 

„Luka abia a înțeles ce n-a înțeles în 2020: oamenii au țâșnit în stradă nu atât să-l dea jos, cât să-și protejeze drepturile cetățenești. Și în primul rând, dreptul de a alege! Ne-am săturat de el de nu-l mai suportăm. Nu neapărat pentru că a fost un președinte rău. Dimpotrivă, avea șanse destule pentru a rămâne în istorie ca un președinte remarcabil. La finalul deceniului precedent, când Luka ne-a permis să respirăm mai ușor, devenisem printre cele mai dezvoltate economii din fosta Uniune Sovietică. Veniseră aici investitorii străini, sectorul IT se dezvoltase până la top mondial, funcționau diverse uzine cu capital străin, reușeam să fac business cu tot globul și în același timp să îi mai scuturăm pe ruși de macrocredite, pe care în douăzeci și ceva de ani nu le returnasem niciodată”. 

Umbra unei „Elveții a Europei de Est”

Maxim povestește despre soarta recentă a Belarusului ca despre o utopie ce a alunecat în distopie. El își amintește despre sloganul unei campanii de promovare, pe care cândva i-o comandase chiar răposatul ministru Makei. „Belarus va deveni o Elveție a Europei de Est” – a fost probabil cel mai pomenit dintre citatele lui Makei, apărute în necrologurile publicate de presa mondială. Defunctul a fost a doua persoană în țară, după Lukașenko și, potrivit unor înțelegeri de culise destăinuite de Maxim, ar fi fost și succesorul despotului.

„Makei se punea bine cu toată lumea și nu suferea de afecțiunea asta patologică pentru Rusia. Păcat că n-a avut suficient curaj să treacă de partea protestatarilor. I-a rămas loial lui Luka până la urmă! Dacă mustăciosul ar fi acceptat să se retragă în 2020, l-am fi petrecut ca pe un tată al națiunii, cu venerație și plocoane. I-am fi iertat toate păcatele! Am copt la acea vreme un proiect de lege, care i-ar fi oferit imunitate absolută, ca să-și poată păstra averile, stând la pensie fără teamă de procurori. A scăpat atunci momentul, iar acum nu mai poate da înapoi”.

„Refuzase din cauza idealurilor?”, îl întreb.

Maxim rânjește și îmi dă un răspuns cu lehamite. „Banul e unicul ideal pe care l-a avut vreodată. Luka e un corupt tipic, de modă veche. Alta e că, aflându-se de aproape trei decenii pe o poziție de atât de amețitoare înălțime, și-a pierdut rațiunea cu totul”. 

Luka, o abreviere de la Lukașenko, Batea, în argou înseamnă tataie, sau Grîgorîci, o schimonoseală a patronimicului, sunt poreclele care i s-au lipit cu anii lui Lukașenko. Un fel de „Ceașcă” în jargonul nostru. Bielorușii le utilizează în special când fac haz de necaz pe seama dictatorului. 

Umorul din dictatură

Belarus a fost printre puținele state rămase cufundate în totalitarism chiar și după destrămarea Uniunii Sovietice. Când îți pierzi drepturile, îți rămâne hazul. Și românii au rezistat așa în anii de întuneric ai comunismului. Și în Belarus, umorul s-a perpetuat de-a lungul timpului ca un dispozitiv de compensare a lipsei de putere, libertate și autonomie. Iar în orice dictatură, toate glumele se învârt în jurul patriarhului. Când vor să-l pomenească undeva în public, fără să-i rostească numele în auzul tuturor, bielorușii își duc arătătorul pe orizontală deasupra gurii, o aluzie la mustața lui arhicunoscută. 

Maxim mă sfătuise să ignor discuțiile cu taximetriștii, „pentru că nici nu știi când și unde poți nimeri peste un agent al KGB-ului”, șoferul meu a turuit tot drumul încercând să mă atragă într-o conversație. A și făcut o poantă cu Lukașenko: în Belarus nimeni nu are voie să se îmbogățească în afară de președinte și junta sa. Am zâmbit cumpătat. Apoi, am mers spre lucruri practice: care este cursul de schimb dintre o rublă belarusă și una rusească?, l-am întrebat. „Trei belaruși fac cât 100 de ruși”, mi-a răspuns el într-o manieră simplificată, dar cu un aer trufaș, de parcă a avut loc o demonstrație de forță. 

„Batea (Lukașenko, n.r.) a ajuns în capcana lui Putin. Doar o minune îl mai poate scăpa. El se zvârcolește ca un șarpe pe tigaie, dă tot ce poate ca să se opună. Și cred că deocamdată îi reușește foarte bine”, preia firul Artiom și-l dezvoltă într-o tiradă, pe care o înșiră cu toată convingerea, în timp ce mă privește peste marginea halbei: 

„Există câteva nuanțe legate de poporul bielorus care lui Putin îi scapă. Noi ne-am rupt țarul din noi. Afecțiunea noastră pentru el s-a evaporat iremediabil. Noi nu ne lăsăm prostiți cu aiureli despre naziști. Pe fundalul lui, chiar și Batea arată uneori mai adecvat. Apropo, Lukașenko demonstrează delicatețe maximă în relația cu Ucraina. El nu i-a învinuit niciodată pe ucraineni că ar fi naziști. Și nici pe Zelenski. El n-a recunoscut oficial niciunul din teritoriile anexate de Putin, nici măcar Crimeea. În ce ne privește, ne mulțumim cu ce avem. N-o ducem nici prea bine, dar nici prea rău, ca să acceptăm să mergem la război”.

– Exact de cât dispune armata națională…

– Grîgorîci o ține pentru el, ca să-l păzească.  

– De ruși?

– De popor. El stă pe un butoi de pulbere.  

Artiom pune punct printr-o înghițitură lungă de bere, care îndată îi golește halba. „Ah, păcat că nu e cehă! La naiba cu Grîgorîci!”  

În zilele următoare, Libertatea va publica a doua parte din reportajul realizat la Minsk, o imersiune în viața de zi cu zi a capitalei, afectată de sancțiunile internaționale. 

Urmărește-ne pe Google News