Comentează„Sorry we have rocket here” – îmi scrie Olia Fedorova, o artistă ucraineană de 27 de ani, înainte să începem interviul video. Mă roagă să amânăm câteva minute. E alertă de rachete.
Pentru cine bat clopotele
În apartamentul Oliei din Harkov, acest semnal că urmează o șarjă de rachete a venit ca toate cele dinaintea lui: întâi o notificare pe Telegram, apoi au bătut clopotele la catedrala de lângă bloc.
„Alarmele antiaeriene nu mai funcţionează de pe vremea Uniunii Sovietice”, explică Olia, „nimeni nu s-a gândit să le repare, probabil nu ştiau că va urma un rahat ca ăsta”.
Catedrala este cu vreo două minute mai lentă decât canalele de Telegram, aşa că, de obicei, Olia şi ai ei sunt deja jos când se aud clopotele. În război, două minute pot să facă diferenţa între viaţă şi moarte.
„Țintesc clădiri emblematice”
Harkov, al doilea cel mai mare oraş al Ucrainei, 1,5 milioane de locuitori trăind împreună, a fost supus unui val de bombardamente ruseşti care au ucis zeci de oameni şi au distrus mai multe clădiri ale administraţiei, opera, o mare universitate, o sală de concerte.
„Ţintesc locuri istorice importante pentru noi, clădiri emblematice, vor să distrugă tot ce e ucrainean”, spune Olia.
De-o săptămână, viaţa tinerei se desfăşoară între o alarmă şi alta, între apartamentul călduros pe care îl împarte doar cu iubitul şi cele două pisici şi buncărul improvizat în subsol, unde a încăput rezistenţa tăcută a 30 de oameni. De la invazie, Olia nu a mai ieşit din bloc. Iubitul ei şi o parte din vecini au mai făcut-o. Unii mai merg după provizii, alţii ca să ducă femeile cu copii până la graniţă.
„Ştim deja după sunet cât de departe sunt de noi rachetele”
Pe fondul şocului şi al adrenalinei, Olia a dormit, din primele 72 de ore ale războiului, 5 mari și late. A petrecut primele două nopţi în subsol, unde e aproape imposibil să dormi, din cauza frigului. Apoi s-a culcat din nou sus, în propriul pat şi a reuşit să se odihnească mai bine. În buncăr coboară doar când sunt semnale de alarmă pe Telegram, dar nici atunci de fiecare dată.
„Dacă se apropie, coborâm la subsol, stăm până se face linişte şi apoi urcăm iar. Dacă sunt departe de noi, uneori rămânem sus, ne mai adăpostim pe coridoarele fără ferestre. Important e să ai măcar doi pereţi între tine şi explozie”, explică, senină, Olia.
„Ne-am obişnuit deja să ne dăm seama după sunet cât de departe de noi sunt exploziile, în ce district. Nu e un talent pe care mi-l doream în viaţă”.
Judecând după zgomot, explozia de la 13.00 a lovit foarte aproape de blocul lor. La scurt timp după, am auzit altele, înfundat, în timp ce-mi făcea turul virtual al buncărului improvizat.
„Hotel de lux”
Cândva, subsolul acestei clădiri foarte vechi fusese privatizat ilegal şi găzduia un amanet. Acum o săptămână, „câteva vecine curajoase au spart uşa. Uite, aici era lacăt”, îmi arată Olia. Femeile l-au amenajat cu pături şi draperii care să ţină de cald. Au făcut un loc pentru fumat, o zonă în care se găteşte şi fortificaţii ca să nu poată intra nimeni din exteriorul blocului. Aici au mâncat şi au ciocnit pahare, au râs şi au plâns împreună.
„Avem pături, avem electricitate, avem radiatoare. E, practic, un hotel de lux. Mulţi oameni nu au ce avem noi”, spune Olia, deşi e înfofolită în câteva straturi de haine şi o geacă groasă de iarnă.
Pisicile rămân în apartament
Chiar dacă nu pot sta toată ziua acolo, oamenii alternează între adăpost şi apartamentele lor. În case şi-au lipit benzi adezive pe ferestre, ca să evite riscul să se spargă şi să fie răniţi de cioburi proiectate. Sus mai are un avantaj uriaș: îşi poate îmbrăţişa pisicile. În primele două nopţi, le-a ţinut într-o cutie, la subsol, dar erau prea stresate acolo. „Am realizat că ele se pot ascunde mult mai uşor decât noi sus, fiind atât de mici. Şi le lăsăm în apartament”.
Întunecat, cu pereţii scorojiţi, subsolul arată oricum, nu şi luxos, dar zilele astea siguranţa în sine e un lux. Dacă nu aveau acest subsol, ar fi trebuit să-şi găsească refugiu la staţia de metrou, la 5-10 minute de mers pe jos. Era mult mai riscant.
„Suntem norocoşi că avem această clădire şi că ne avem unii pe alţii”, crede Olia. De la începutul invaziei, cei 30 de vecini au format o comunitate strânsă, chiar dacă înainte nu se cunoşteau foarte bine. Acum îşi amintesc unii altora lucruri simple, cum ar fi să mănânce, pentru că uneori, din cauza stresului, pur şi simplu uită.
Moldovean stabilit în Ucraina: „Îi mănânc cu dinţii dacă vin încoace”
Olia abia a aflat că vecinul ei din Republica Moldova, stabilit de 40 de ani în Ucraina, vorbeşte şi limba română.
„Au azvârlit o bombă în centru dimineaţa, când oamenii mergeau după apă, după pâine”, a povestit domnul Râmbu, în timp ce trăgea dintr-o ţigară. „E ceva straşnic ce fac aici, dar oraşul se ţine. Pe pământ nu pot să intre, că îi ardem, numai bat în aer cu rachete”.
De dimineaţă a dus mai multe femei cu copii cu maşina până la gară, dar el însuşi nici nu s-a gândit să plece din ţară:
„Să plec? Ăsta e pământul meu. Îi mănânc cu dinţii dacă vin încoace. ei au crezut că îi primim cu pâine şi sare, dar cu foc i-am întâlnit”.
„Voi să înţelegeţi: ei în două luni au strâns acolo 100.000 de oameni ruşii la graniţă, dar oraşul Harkov într-o zi o strâns 100.000. Nu ne ajunge arma la toţi. Ei pe jos nu intră încoace. Ne ţinem”.
„Rezistenţa informaţională” a Oliei
Olia şi prietenul ei se gândiseră să plece din Ucraina, alături de mama ei, înainte de începerea războiului. Din noiembrie începuseră să se pregătească de această posibilitate, atunci când Rusia au început să-şi aducă trupele la graniţă. Harkov se află la doar 40 de kilometri de frontieră, aşa că ameninţarea a fost palpabilă de la bun început.
În cele din urmă însă, nu au mai avut timp să plece, dar Oliei nu-i pare rău: „E destul de sigur în acest subsol şi suntem destul de încrezători că nu vom avea trupe ruseşti în Harkov. Ştim că armata noastră va proteja cu orice preţ oraşul. Şi noi înşine, chiar dacă nu suntem armaţi, suntem gata de luptă. Fiecare casă a pregătit cocktailuri Molotov”.
Între timp, Olia duce alte formă de rezistenţă. „Informaţională”, o numeşte ea. Pe reţelele sociale, postează imagini şi filmări din adăpostul improvizat, spune povestea oamenilor din Harkov, răspunde şi dă informaţii prietenilor ei din Europa despre cum pot ajuta refugiaţii şi, cel mai important, caută să se asigure că oamenii cu care împarte subsolul au moralul ridicat.
Înainte mă temeam că aş fi inutilă ca războinică. Nu sunt mare, nici nu ştiu să trag cu arma. Nici acum nu aş şti cum ar fi într-o luptă directă. Dar asta pot să fac pentru ţara mea.
Olia:
În seara de 1 martie, în timp ce cădeau bombe peste Harkov, Olia şi vecinii ei sărbătoreau o zi de naştere în subsol. Luminate doar de lanterna telefoanelor, Olia şi sărbătorita cântau, la o chitară acustică, imnuri de bătălie ale armatei ucrainene, unele de la ruptura Ucrainei de Uniunea Sovietică, în 1991, dinainte să se nască. Mai ştia câte o strofă, două, dar pe restul le citea de pe telefon.
Mai târziu, pe Facebook, Olia a postat un clip în care se vede numai ea, pentru că prietena de la chitară „vrea să vadă întâi clipul, să se asigure că arată bine”.
„Se întâmplă lucruri groaznice, dar oamenii nu se pot duce adânc în panică, cineva trebuie să-i aline. Pentru că panica e foarte ineficientă. Ne ucide. Ucide chiar mai eficient decât rachetele”.
Ura, antidotul fricii
Când spune asta, Olia se gândeşte la un cunoscut, un tânăr care s-a sinucis zilele trecute din cauza fricii. Nici ea nu e imună la teamă, dar i-a găsit un antidot: ura. „Cred că furia şi ura faţă de ruşii care ne-au invadat ne fac să uităm de frică, după cum se vede din multe exemple cu oamenii care chiar neînarmaţi opreau tancurile ruseşti. Ne dau curaj şi speranţă şi ştirile despre victoriile armatei noastre. Şi mai e ceva: vrem să supravieţuim ca să vedem toate crimele făcute deja de Putin pedepsite”.
Miercuri dimineaţă, mama Oliei a ajuns şi ea în locuinţa fiicei, după ce a condus aproape 40 de minute, din cea mai populată zonă rezidenţială a Harkovului. A adus cu ea alte două pisici şi un steag al Ucrainei.
„Cred că vom planta mulţi copaci”
Când Olia şi iubitul ei o ajutau să-şi ia bagajele din maşină, i-a asurzit zgomotul puternic al unei rachete care a căzut în apropiere. E un zgomot pe care toţi îl recunosc cu uşurinţă, pentru că-l aud la intensităţi diferite, de mai multe ori pe zi. De dimineaţă, anunţa patru persoane ucise şi nouă rănite. Cei trei au intrat în bloc, s-au scuturat de sentimentul negativ şi şi-au spus încă o dată că acolo sunt în siguranţă.
Dacă nu pornea războiul, astăzi Olia s-ar fi bucurat de primăvară şi ar fi lucrat la pregătirea unei expoziţii de artă. Acum aşteaptă pacea pentru ca oraşul ei preferat să poată fi reconstruit. „Cred că vom planta mulţi copaci. Avem nevoie de copaci”.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia