1 comentariu- „Am făcut patru operații, sunt în Polonia, dar mi-e dor de țara mea”
- „Pe lângă psihologii cu care lucrez, am început să meditez, pentru că mi s-a schimbat și viziunea. Mi-am dat seama că viața este cea mai importantă. Restul poți să înlocuiești. Viața, nu”
- „Mi-e teamă că totul va rămâne confuz, neclar, ca în Transnistria”
- „De ce mi-e teamă? Fiindcă Putin nu e un om normal – nici nu pot să-l numesc om. Cineva care are ceva uman în el nu se poate purta astfel. Iar el are urmași”
În dimineața zilei de 24 februarie 2022, întreaga lume privea șocată cum războiul se întoarce în Europa. Era ceva ce generații întregi nu văzuseră niciodată. Iar cei mai în vârstă tresăreau și ei, retrăind amintiri adânc îngropate. Cel mai negru scenariu se adeverea: Rusia invada Ucraina. Apăreau cozi de mașini la granițe, tancuri rusești avansând spre orașele ucrainene, clădiri distruse, soldați și civili uciși.
O fotografie a captat simbolul suferinței celor agresați: o femeie cu capul bandajat, cu chipul însângerat și plin de răni, cu hainele pătate de sânge și moloz. Cu mâinile ridicate în aer, într-un gest de disperare amestecată cu tristețe, ea e surprinsă mișcându-se în fața unui bloc distrus de o rachetă rusească. A doua zi, marile ziare ale lumii au pus fotografia pe copertă, cu titluri sugestive, despre efectul real al agresiunii pornite de Vladimir Putin: „Sângele ei pe mâinile lui!”
Propaganda rusă s-a activat, inclusiv în România, unde au apărut zeci de mesaje în care se spunea că poza este veche, din 2018. Că este un fake news, de la o explozie provenind, de fapt, de la o conductă de gaze.
Cu o precizie care și azi se dovedește de o mare putere anticipativă, s-a dovedit că unul dintre cei care vehiculau propaganda rusă era un angajat al Radio China Internațional. Astăzi, la un an distanță, au apărut semne că alianța subterană, ideatică, între Rusia și China se îndreaptă spre o alianță militară.
În fața versiunii propagate de vectorii Kremlinului, Libertatea a căutat-o pe femeia din fotografie ca să vadă care este adevărul. Olena Kurilo, 54 de ani, educatoare la o grădiniță din orașul Ciuhuiiv, regiunea Harkov, a acceptat să discute cu ziarul, deși era încă în stare de șoc.
Într-o înregistrare video tulburătoare, pe care a trimis-o redacției la trei zile după ce fusese rănită, ucraineanca a clarificat: „Am fost victima unui atac cu rachetă. Totul este real și nu este un fake. Iată bucățile de sticlă care au rămas în mine”.
După un an de război, am căutat-o din nou pe Olena Kurilo, pentru a vedea cum se reface fizic și psihic după bomba care a trimis-o în patru operații și care e dorul ei: „Cerul, aerul, să plantez flori și să mă joc cu copiii de la grădiniță”.
„Am avut patru operații”
Libertatea: Doamnă Kurilo, cum s-a schimbat viața dumneavoastră după 24 februarie 2022?
Olena Kurilo: A trecut un an de când viața mea se împarte în „înainte” și „după”. Viața trăită de mine înainte de război a fost una fericită, împlinită. Mi-a fost foarte greu să trec peste ultimul an.
Oameni pe care eu îi credeam că sunt apropiați, chiar familie, mi-au devenit străini. Iar oameni străini mi-au devenit rude. De un an sunt departe de casă și asta e cel mai dificil – să fii departe de pământul tău.
Olena Kurilo:
– Cum v-ați refăcut, fizic și psihic, după ce ați fost rănită? Ați rămas cu sechele?
– Am avut patru operații. Din fericire, vederea mi-a revenit, însă perioada de recuperare a fost extrem de dificilă și încă nu s-a terminat. Din punct de vedere psihic, îmi tratez la psiholog un sindrom posttraumatic. E foarte greu când, noapte de noapte, visezi rachete, explozii, alarme antiaeriene, avioane… Cu astea nu prea poți face nimic. Pe lângă psihologii cu care lucrez, am început să meditez, pentru că mi s-a schimbat și viziunea. Mi-am dat seama că viața este cea mai importantă. Restul au înlocuitor, se pot schimba.
– Vă amintiți cum era viața dumneavoastră înainte de izbucnirea războiului?
– Până la război, trăiam ca toți oamenii din țară. Mergeam la locul de muncă, pe care îl iubeam, discutam cu prietenii, cu apropiații, cu rudele. În fiecare an mergeam la mare, la odihnă, făceam sport, plimbări, călătorii. Duceam o viață împlinită. Dar războiul mi-a luat toate aceste lucruri.
„Vreau să mă întorc în Ucraina”
– Cum arată acum planurile dumneavoastră?
– Greu de spus. În clipa asta, mă regăsesc în Europa. Aș putea rămâne să trăiesc în Polonia, aș putea să trăiesc și la Londra, unde am o viză de muncă și pot locui fără să plătesc chirie. Oamenii ne ajută, ne înțeleg, ne simpatizează. Însă să știți că principalul motiv pentru care am rămas în Polonia este pentru că nu am la ce să mă mai întorc în Ucraina, blocul meu nu mai există. Dar și pentru că trebuie să-mi termin tratamentul, să mă refac, să merg la consultații la doctori.
Dar tare aș vrea, când îmi va permite starea de sănătate, să mă întorc în Ucraina. Nu știu în ce oraș, dar inima mea e acolo.
– Ce mai e în orașul natal?
– Orașul meu a fost distrus, cartierul în care locuiam este dărâmat. În general, n-a prea mai rămas nimic. Nu mai am nici serviciu. Nu mi-am văzut nici rudele, nici prietenii. E foarte greu. Războiul înseamnă moarte, distrugere, nenorocire.
„M-au susținut artiști, jurnaliști, psihologi”
– Ce vă lipsește cel mai mult din viața de dinainte de război?
– Îmi e tare dor de prietenii mei. Îmi lipsește mult casa mea. Îmi e dor de copiii mei, cu care lucram ca educatoare la grădiniță. Mi-e dor de aerul din Ucraina, aer ca în Ucraina nu e nicăieri. Nici aer, nici cer atât de albastru și nici soare atât de luminos nu găsești în altă parte, pentru că acolo este țara mea.
– Ce ați pierdut în război?
– Am înțeles, la fel ca mulți ucraineni după începutul războiului, că viața e cea mai importantă. Dar și că e foarte greu să pierzi ceea ce ți-e drag. Și prietenii, și casa, și rutina mea, lucrurile mărunte pe care le făceam – mi-e dor de muncă, îmi plăcea să sădesc plante, să merg în grădinița mea, în natură. Sunt lucruri care mi-au fost luate. Dar important e că ucrainenii încă cred că vor învinge.
– Ce ați învățat?
– Că unitatea e cea mai importantă. De la oamenii care ajută, voluntari, la cei care îi primesc pe alții gratis în casele lor și le oferă o bucată de pâine. În același timp, mi-am dat seama că unii oameni pe care-i credeam apropiați, despre care credeam că-mi vor fi alături în perioadele grele, nu sunt cu mine.
Aș vrea să-i mulțumesc fiicei mele. Chiar dacă a rămas în Ucraina, a venit aici la fiecare operație să mă încurajeze. Și, deși e acolo, sunt mereu în contact cu ea. În plus, aș vrea să le mulțumesc oamenilor pe care nu-i cunoșteam înainte. Johanna Hirschmann, o artistă americană care mi-a devenit o foartă bună prietenă. Svetlana, jurnalistă la o publicație britanică, ce m-a susținut zilnic cât a putut. Psihologii și profesoara mea de meditație. Au ajuns oameni de pe alte continente să mă susțină mai mult decât cei pe care-i știam și în care aveam încredere.
Am învățat că nu trebuie să scăpăm oamenii din mâini și că nu trebuie să ne pierdem speranța că totul va fi bine.
Speră că rușii vor distruge regimul de la Kremlin
– Ce speranțe și temeri aveți pentru viitor?
– Eu cred că Ucraina va învinge. Pentru că noi suntem pe pământul nostru, iar ei au venit peste noi cu arma. Dar mi-e teamă, fiindcă Putin nu e un om normal – nici nu pot să-l numesc om. Cineva care are ceva uman în el nu se poate purta astfel. Mi-e teamă și că, dacă nu va mai fi Putin, vor fi urmași de-ai săi, care îi vor urma linia. Mi-e teamă că va fi un război murdar și că totul va rămâne ca în Transnistria. Dar, mai presus de toate, cred că Donețk și Luhansk sunt Ucraina. Oblastul Herson e tot Ucraina.
– Cum considerați că s-ar putea obține victoria?
– Cred într-o simțire sănătoasă a oamenilor care mai trăiesc în Federația Rusă. Știu că acolo sunt persoane care susțin Ucraina, dar n-au de ales, nu există discurs liber. Poate vor deschide ochii pentru a distruge regimul lui Putin. Dreptatea va învinge. Pace și bunătate pentru toată lumea. Și, în final: vreau acasă! În Europa, în alte țări vreau să merg doar în călătorii. Vreau să trăiesc acasă, pe pământul meu natal, liber și înflorit.
Foto: Hepta