ComenteazăÎn seara de 21 februarie, Marharita Rivciacenko se distra cu prietenii într-un local din Budapesta. „Îmi sărbătoream ziua de naștere. Am împlinit 25 de ani cu câteva zile înainte să înceapă războiul”, își începe tânăra povestea pentru Libertatea.
Acolo, într-unul dintre faimoasele puburi-ruină din capitala Ungariei, înainte să plece, Marharita a scris pe un zid: „Glorie Ucrainei!”. Habar n-avea că, în scurt timp, aceste cuvinte aveau să fie scrise pe ziduri din toate colțurile lumii și rostite, senin ori încurcat, cu accente atât de diferite.
„Toată viața mi s-a năruit în câteva ore”
Cu o zi înainte ca primele trupe rusești să intre pe teritoriul Ucrainei, Marharita s-a întors acasă, la Kiev, unde locuiește singură. „A fost ultima mea noapte de liniște. Toată viața mi s-a năruit în câteva ore”, spune ea.
Din 24 februarie, viața tinerei, la fel ca a multor ucraineni, a fost secționată: înainte și după începerea războiului. Înainte, Marharita era consilier pe probleme de comunicare în cadrul Camerei Deputaților din Ucraina. A fost și jurnalistă și era activistă pentru conservarea patrimoniului Kievului.
Acum, Marharita este înrolată în forțele de apărare teritorială a capitalei Ucrainei. Nu i se pare un act de curaj, așa cum i se tot spune de când a luat decizia.
De acolo, din mijlocul tragediei, ea vede lucrurile mult mai simplu: e datoria ei să facă orice îi stă în putință pentru a-și apăra țara și semenii. I se pare un gest firesc.
„Pentru mine, chiar nu exista altă alternativă. Nu am vrut să fug, am vrut să ajut cumva, să fac ceva. Așa că în a doua zi a invaziei am decis să mă înrolez în forțele de apărare teritorială (TRO). Familia mea a fost șocată când a auzit, dar în cele din urmă a înțeles și m-a susținut”, explică Marharita.
Ai ei au rămas în cel mai lovit oraș
Familia tinerei e din Harkov, cel mai lovit oraș major din Ucraina de la începutul războiului. Centrul a fost distrus încă din 1 martie, când rachete au lovit mai multe clădiri-simbol, precum Administrația Regională de Stat, Facultatea de Economie și sediul SBU (serviciul secret ucrainean).
În acest moment, ucrainenii rezistă și nu au cedat orașul. Imagini cumplite, cum ar fi cea în care din Școala 134 nu au rămas decât pereții ori cu săli de sport distruse, au făcut înconjurul presei.
O întrebăm pe Marharita cum se simte după 15 zile. Recunoaște că doarme puțin și prost, că a slăbit destul de mult, dar spune că toate aceste neajunsuri pălesc în comparație cu ale oamenilor care au fost răniți sau care i-au pierdut pe cei dragi.
Concentrare ca remediu la frică
„Noua mea realitate, la fel ca a tuturor ucrainenilor, este să adorm și să mă trezesc în sunetul sirenelor. Se învață ceva nou…”, spune ea. Cel mai tare o neliniștește soarta familiei sale din Harkov. Așteaptă în fiecare zi, cu sufletul la gură, mesajul în care părinții o anunță că sunt teferi, că au mai rezistat încă o noapte.
„Mi-e teamă așa cum le este tuturor. Încerc doar să mă concentrez pe treaba pe care o am de făcut, ca să nu am timp să mă las copleșită de frică”.
„Sper să nu am ocazia să folosesc arma”
Marharita a urmat un curs de prim ajutor, așa că în batalionul din care face parte are, în primul rând, rolul de a trata persoanele care au nevoie de îngrijiri medicale. „Momentan, sarcina mea e să fac rost de medicamente și truse medicale și să am grijă de pacienți, fie răniți, fie cei care se confruntă cu diverse probleme de sănătate. Până acum, n-am tratat cazuri foarte grave. Am și o armă, dacă va fi nevoie…”.
Nu am știut niciodată cum să folosesc o armă, dar am învățat acum. Totuși, sper să nu am ocazia să o folosesc și să trag.
Marharita Rivciacenko:
Pentru că misiunea ei este să umble prin oraș după medicamente, tânăra mărturisește că, pentru a nu cădea pradă deznădejdii, încearcă să se agațe de micile momente de normalitate pe care le întâlnește.
„M-am tot plimbat prin Kiev și, cumva, unele momente îți dau impresia că viața pare să se fi întors la o oarecare normalitate. Am văzut recent o familie cu un copil, ținându-se de mâini, plimbându-se și râzând. Chiar și unele magazine s-au redeschis, în special alimentarele. Lângă spital se vinde din nou cafea. Sigur că nu e mare lucru, dar e ceva, un strop de normalitate”, spune tânăra.
„Putin, du-te dracu!”
Marharita Rivciacenko se înfurie când aude numele președintelui rus, Vladimir Putin. Ce i-ar spune dacă ar putea să-l privească în ochi? „I-aș spune ce i-au spus și grănicerii noștri navei rusești, i-aș spune: «Du-te dracu!». Sper să dispară, la fel ca idolul lui, Stalin!”.
Marharita răspunde întrebărilor în timp ce se află la datorie. Vrea să încheie cu un mesaj adresat românilor.
„Aș dori foarte mult să-i rog pe cititorii dumneavoastră să nu uite de Ucraina. Războiul durează de opt ani, doar că în ultimele două săptămâni s-a extins pe tot teritoriul țării noastre. Nu renunțăm, nu capitulăm. Suntem recunoscători pentru sprijinul dumneavoastră. Rugați-vă pentru noi!”.
Ucraina este ultimul avanpost al Europei înaintea lui Putin. Amintiți-vă de noi, ieșiți la proteste, spuneți-le liderilor europeni să închidă cerul deasupra Ucrainei.
Marharita Rivciacenko:
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina