20 comentarii- Intervievat de Libertatea, fostul director Horia Dumitrescu susține că „pentru comunitatea județeană, domnul Tîlvăr este sclipitor, rețineți. Orice îți acceptă omul, numai nu să-i fii superior”.
Aurora Apostu este labilă psihic și are destule probleme de sănătate. Fratele ei a murit de demență.
Horia Dumitrescu, fost director la Muzeul de Istorie din Focșani:
- Aurora Apostu povestește că Parchetul a investigat cazul în 2018. Și că ceva a surprins-o.
A fost cea mai dureroasă experiență. Nu știu cum Dumnezeu s-a aflat, pentru că era Horia Dumitrescu, mi-a pus pe birou toate hârtiile declarațiilor mele de la procurori și mi-a zis: „Uite, știu exact cuvintele tale, fă!” Mi-amintesc exact că asta era vorba lui, „fă!”. Mi-a zis: „Uite toată declarația aici”.
Aurora Apostu, muzeografă:
- Intervievat de ziar, ministrul Angel Tîlvăr susține că „Nu am cerut niciodată cuiva de la Muzeul Vrancei să scrie ceva legat de lucrarea mea de doctorat. Îmi asum fiecare cuvânt pe care l-am scris acolo și pot să o susțin din nou public, fără nicio problemă”
Da, am fost la procurori, acum patru, cinci ani în acest caz. A durat o jumătate de oră și s-a încheiat cu „Probabil, domnule Tîlvăr, n-o să ne mai întâlnim niciodată”.
Angel Tîlvar, ministrul Apărării
de Simona Voicu (Focșani), Ciprian Ranghel și Cătălin Tolontan (București)
Un fost contabil-șef al Muzeului Vrancei, Ionel Marin, a făcut, în 2016, o plângere la DNA în care formula mai multe acuzații la adresa directorului muzeului de la acea vreme, Horia Dumitrescu.
Una dintre reclamații îl viza pe actualul ministru al Apărării, Angel Tîlvăr, a cărui lucrare de doctorat, susținea contabilul, a fost redactată de către personalul muzeului. Contabilul afirma că la teză s-ar fi lucrat timp de trei ani în biroul și sub directa coordonare a directorului Dumitrescu.
Subiectul doctoratului: „Relațiile româno-israeliene între 1948-1989”
Angel Tîlvăr și-a susținut teza de doctorat în istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 2012. Subiectul lucrării: „Relațiile româno-israeliene între 1948-1989”.
La vremea respectivă, Tîlvăr era la al doilea mandat de parlamentar din partea PSD Vrancea, fiind considerat un apropiat al fostului președinte al Consiliului Județean, Marian Oprișan.
Potrivit informațiilor publicate în 2020 de publicația locală editiedevrancea.ro, DNA Galați a clasat o parte dintre acuzații, iar altele au fost trimise spre soluționare Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea.
Reclamant: „Acum mi-am dat seama de ce a fost tratată situația cu atâta lejeritate de DNA”
Ionel Marin, contabilul care a reclamat faptele, spune pentru Libertatea că a aflat recent că și dosarul de la Parchetul din Focșani a fost închis.
„Am aflat zilele acestea că dosarul a fost clasat golănește, ca să spun așa, pentru că eu n-am fost chemat la audieri niciodată la Parchetul din Vrancea. Ei aveau obligația, prin lege, să-mi trimită soluția acasă și am fost privat de dreptul de a face contestație”, acuză fostul angajat al muzeului, ieșit între timp la pensie.
Acum mi-am dat seama de ce a fost tratată situația cu atâta lejeritate de DNA. Și de Parchetul Vrancea: am scris în denunț acele câteva rânduri despre Tîlvăr, referitor la redactarea tezei de doctorat.
Ionel Marin, fost angajat al Muzeului Vrancea:
Parchetul confirmă clasarea și spune că, oricum, „termenul de prescripție s-a împlinit”
Parchetul Vrancea confirmă, într-un răspuns adresat Libertatea, că a clasat dosarul in rem „prin ordonanța din 30.04.2020” pe motiv că faptele „nu s-au confirmat”.
„Important de precizat este faptul că în situaţia în care s-ar fi confirmat redactarea de către personalul angajat al Muzeului Vrancei, cu resursele logistice ale muzeului, respectiv în timpul programului de lucru al personalului angajat al lucrării de doctorat a persoanei ce avea calitatea de senator, răspunderea pentru prejudiciul cauzat instituţiei ar fi putut fi de natură contravenţională conform Legii nr. 500/2002, privind finanţele publice, însă termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale s-a împlinit înainte ca denunțătorul din cauză să sesizeze organele de urmărire penală”, se mai arată în răspunsul procurorilor.
„Dacă făceau într-adevăr o anchetă corectă, îi luau calculatorul”
Fostul contabil al Muzeului recunoaște că s-a aflat în conflict deschis cu Horia Dumitrescu, căruia i-a făcut mai multe plângeri.
„Omul acesta (directorul Horia Dumitrescu – n.r.), când a venit la Focșani, nu publicase un rând. Cum a ajuns director, s-a transformat în mare scriitor. Își trimitea salariații la arhivă, copiau de acolo documente, le strângeau într-un dosar. Și uite-așa a început să scoată cărți foarte multor istorici din țară, cu ajutorul cărora și-a luat doctoratul”, susține Ionel Marin.
Eu nu am mai putut suporta și am zis că singura cale este să solicit ajutorul autorităților. Curtea de Conturi s-a pronunțat în favoarea mea, dar degeaba. Aici, câtă vreme era Oprișan la putere, te luptai cu morile de vânt. M-au schimbat și din funcția de contabil șef.
Ionel Marin, fost contabil șef al muzeului:
Despre teza de doctorat a lui Angel Tîlvăr crede că procurorii nu au vrut să afle adevărul.
„O muzeografă, Aurora Apostu, a lucrat-o în biroul directorului, cu calculatorul directorului. Procurorii de la DNA și de la Vrancea, dacă făceau într-adevăr o anchetă corectă, îi luau calculatorul și vedeau că acolo s-a lucrat”, argumentează Ionel Marin.
Muzeografa Aurora Apostu: „Zi de zi, directorul lucra de la 5 dimineața la teza lui Tîlvăr, iar eu veneam la 8 și lucram. Am lucrat trei ani”
Libertatea a intervievat-o joi, 3 octombrie, chiar la Muzeul Vrancei din Focșani, pe Aurora Apostu.
– Doamna muzeograf Aurora Apostu, ce anume susțineți că ați scris pentru și în numele lui Angel Tîlvăr?
– Încep prin a spune că Tîlvăr are 6-7 articole în „Cronica Vrancei”, publicația noastră muzeală, articole scrise de noi și semnate de Tîlvăr. Uitați-le.
Ne arată articolele din revistă, datate 2012 și 2013 și semnate „Angel Tîlvăr”.
– Dar de ce avea Tîlvăr nevoie de articole?
– Toate numerele din „Cronica Vrancei” conțin articole unul după altul, scrise de noi și apărute după doctorat, ca să aibă articole și lucrări, să aibă publicații. Articolele sunt din 2012-2013, când Tîlvăr era în politică, era parlamentar.
„Directorul i-a rupt teza lui Tîlvăr: «Nu e bună de nimic»”
– Spuneți publicului povestea tezei de doctorat, vă rugăm?
– A venit cu teza dânsului de doctorat. Domnul director a citit-o și mi-a zis: „Nu e bună de ni-mic. De ni-mic”. Și mi-a zis să o fac eu.
– Directorul muzeului chiar i-a spus că teza nu e bună?
– Da, i-a rupt teza lui Tîlvăr.
– Chiar a rupt-o?
– Da, da. I-a rupt-o și i-a dat-o deoparte.
– Mai apoi?
– Ne-am apucat și am făcut teza de doctorat a lui Angel Tîlvăr de la zero. De la ze-ro! I-am spus lui Ionuț, colegul meu: „Ionuț, adu-mi cărțile, du-te și adu-mi arhivele”. Deja aveam un cuprins, o structură a tezei, a dânsului.
– A cui structură?
– A profesorului care coordona teza. Nu mai știu cum îl chema…
– Profesorul Agrigoroaie.
– Da, profesorul Agrigoroaie de la Iași. Și am lucrat efectiv de la zero. Am mai schimbat și în cuprins.
„Directorul muzeului lucra la teza lui Tîlvăr cu cheia în ușă, să nu-l deranjeze nimeni”
– Cum lucrați?
– Lucram în fiecare zi. În fiecare dimineață. Dacă am ajuns la 8 și un minut, vă jur cu mâna pe inimă, directorul Horia Dumitrescu se enerva. El lucra de la 5-6 dimineața. Și directorul lucra la teza lui Tîlvăr cu cheia în ușă, să nu-l deranjeze nimeni. Ce a fost șocant nu e că am lucrat acei ani, ci că nu se mai termina. O teză de doctorat știu că durează câțiva ani să o scrii. Dar deja era un infern fiecare zi în care lucram, se tot întindea.
„Teza e redactată ca lumea. Recunosc asta, că am muncit la ea. Am muncit bine. O cunosc. Am lucrat rând cu rând”
– Cam cât ați muncit?
– Enorm. 50% e munca mea, 50% e a directorului. Directorul obosea la 12.00, și atunci mă calmam și lucram eu. Ionuț Iliescu, șeful secției de istorie, ne ajuta cu adusul documentelor. Iliescu nu a lucrat la teză, el a lucrat la articole.
– Directorul ce făcea la teză?
– Directorul Dumitrescu concepea, aranja și-mi spunea mie, care scriam, redactam, care căutam, apoi eram atentă rând cu rând.
– Pe Tîlvăr l-ați văzut în anii când ați lucrat pentru lucrarea lui?
– Nu. Cred că a venit o dată, dar, sincer, nici nu-l cunoșteam. Dar îmi amintesc că a venit odată o domnișoară, cred că era asistenta domnului Tîlvăr. Ne-a adus cărți și niște date care mai erau în calculator, pentru lucrare.
– Unde lucrați efectiv teza?
– La calculatorul domnului director, în biroul dânsului. Eu, profesional, eram mulțumită că lucram. Nu-mi dădeam seama ce făceam. Mă ambiționasem să iasă ceva bun de pe urma mea. Într-un fel, nu realizam că fac ceva ce nu-mi aparținea.
În momentul în care teza a luat calificativ mare, domnul Tîlvăr a venit și în prima zi și în a doua zi să mulțumească domnului director. Vă spun sincer, m-am simțit ca și cum era teza semnată de mine.
Ce au întrebat-o procurorii
– V-au întrebat procurorii când v-au chemat detalii concrete despre cum s-a desfășurat?
– M-au întrebat unde am lucrat – nu am tehnoredactat… Eu am lucrat la lucrare și s-o ia naiba de lucrare! M-au întrebat unde am lucrat-o, am zis că pe calculatorul instituției, la domnul director în birou și cât am lucrat la ea: 3 ani. Și nu am înțeles niciodată de ce nu 2 ani, poate 2 ani jumate, dar de ce s-a dus la 3 ani n-am înțeles. Dar dup-aceea am înțeles și asta.
„Eu am crezut că este profesor de istorie”
– Efectiv a vrut să aibă o lucrare perfectă?
– Da, pentru că eu făcând cursurile și lucrările toate despre care v-am zis…
– Avea și hărți lucrarea?
– Da, avea planșe, hărți, tot ce ține de lucrarea dânsului de doctorat. Pentru fiecare foarte bine, foarte bine documentate. E lucrată.
– Avea Tîlvăr vreo tangență cu istoria? Înțeleg că el este profesor de engleză.
– Eu am crezut că este profesor de istorie, mă credeți? Până să-l văd și să-mi spună lumea că e profesor de engleză, nu mi-am închipuit că… Eu am zis că e de istorie și că-și dă teza în comunitatea evreiască.
– Domnul Marin mai spunea că la nivelul muzeului era o practică ca angajații să-i facă cărți domnului director…
– Da, am făcut, cred că cel puțin șapte licențe pentru toți care au făcut la fără frecvență istoria, în muzeu, și au fost studenții lui Scurtu. O spun și pe asta! Am făcut șapte teze, două disertații pentru masteranzi, am făcut și lucrări de master la colegi. Puteam să-mi dau cinci doctorate, dar eu nu am reușit să le dau, pentru că în momentul în care m-am înscris la doctorat, în 1993, la doi ani după ce m-am angajat, tot Horia Dumitrescu era director. El mi-a pus piedici să nu-mi fac doctoratul. „Tu aici ești muzeograf și faci ceea ce ți se cere. Nu avem nevoie de doctori”, mi-a zis. Asta am și declarat la Parchet.
Ce a declarat la Parchet a ajuns imediat la directorul muzeului
– După ce ați fost audiată la Parchet, s-a aflat ce ați declarat?
– A fost cea mai dureroasă experiență. Nu știu cum Dumnezeu s-a aflat, pentru că era Horia Dumitrescu, mi-a pus pe birou toate hârtiile declarațiilor mele și mi-a zis: „Uite, știu exact cuvintele tale, fă!” Mi-amintesc exact că asta era vorba lui, „fă!”. „Uite toată declarația asta aici, asta ai făcut”. Ceva de genul: „Piei din ochii mei!”
Și după aceea s-a rupt tot filmul. Am fost mutată într-o clădire insalubră, fără căldură, fără condiții de internet, fără niciun fel de legături cu nimic, ca într-o celulă am fost închise, eu și cu o colegă…
– Colega respectivă de ce era în dizgrație?
– Ea nu a acceptat niciodată un compromis, noi suntem foarte bune prietene și la ora actuală vorbim foarte des.
– Și cum era acolo unde ați fost mutate?
– Nu a fost problemă că am fost mutate acolo, dar știți unde am ajuns? Am ajuns la mâna altora. Să cerșim ca să putem să intrăm și să ieșim din clădire. Era un cod de acces pe care noi nu-l aveam, doar supraveghetorii. Și ne râdeau în nas. Plângeam cu colega mea noaptea, pe bancă, în frig. Să ajungem în condițiile astea și a durat doi-trei ani.
– Niciun coleg n-a zis nimic?
– Ne-a pus camere de luat vederi în birou, ca să vadă ce facem în permanență. Râdeau de noi ca să ne umilească. La un moment dat, am început și eu să prind – vezi Doamne – curaj și i-am zis directorului să scoată camera de luat vederi din birou, că nu e corect. Și el mi-a zis: „Cu ce drept vorbesc eu?” Atunci i-am scris lui Cristi Danileț să-mi dea ceva – o lege. Mi-a trimis un cadru legal care spune că birourile nu au voie să aibă camere de luat vederi. Și i-am arătat-o directorului și a fost un scandal mare. Înjurături, țipete, urlete. A venit cu dosarul meu de angajare din ‘91: „De fapt, nu știu cum de te mai țin în muzeu, tu n-ai nici doctoratul luat, nici facultate de istorie, n-ai nimic, fă-ți bagajele…”
– Plângeri nici nu aveați cui să-i faceți?
– Păi, cui să-i faci, când el primește de la DNA, de la Consiliul Județean, declarația mea. El a avut toată declarația mea de la DNA pe masă. Și ce mi-a mai spus atunci: „Te-am luat de pe stradă, că ajungeai la cules în vie. Te-am angajat la muzeu, să faci mizeriile astea?”. Și atunci m-am repezit și eu și am spus: „Nu m-ați cules de pe stradă, am o diplomă”.
„Domnule director, dar măcar nu-mi mai dați după cap”
– Revenind la teza de doctorat a lui Angel Tîlvăr, au fost momente, din partea directorului, în care să spună că s-a săturat?
– Nu!
– De ce credeți?
– Recunosc aici, cred că i-a și plăcut să lucreze, să facă asta. Și mie îmi plăcea că fac ceva. Era o provocare profesională. Dar în al treilea an era deja prea mult și pentru mine, stresul devenise prea mare. Eu am fost foarte răbdătoare. Dar dacă nu era bine: poc, palma după cap!
– V-a lovit?
– Da! Câte palme am luat eu după cap de la el n-am primit în viața mea nici de la părinții mei. Și i-am spus: „Domnule director, dar măcar nu-mi mai dați după cap”.
– Cu alți angajați la fel s-a comportat?
– Da. Și de aceea nici nu aveai cum să nu faci ce-ți spunea.
Ce-i aparține lui Tîlvăr? „Pagina de cuprins”
– În instituție se știa la ce lucrați?
– Da, toată lumea știa. La un moment dat, oamenii întrebau de ce nu am refuzat. N-aveai cum să refuzi, asta voi spune până voi muri. Până când nu am fost prea umilită n-am putut să spun nu. Dar era deja prea târziu.
– Ce-i aparține domnului Tîlvăr din această teză?
– Cred că pagina de cuprins. Și dacă i-a scris cineva, probabil după ce i-am predat-o noi, ceva la început și la sfârșit. Eu nu am văzut lucrarea legată. Noi am predat-o în format electronic. Văd și acum teancurile de cărți, puse pe categorii. Ne-au adus multe și șefa de cabinet, domnul director ne-a trimis multe documente și pe mail.
Cadourile de după lucrare
– Mai aveți ceva ce vi se pare important de spus?
– Da, după ce totul a fost super OK, s-a terminat totul cu bine, până să ajung eu la DNA, a venit domnul Tîlvăr i-a adus cadouri, laptopuri, ce i-o mai fi adus.
– Pentru instituție sau lui personal?
– Nu știu, că el a intrat cu ele în birou. Chiar nu m-am gândit. Am și zis: uite că se duce domnul Tîlvăr, stai că vine și la mine cu ceva. Apoi mă gândeam la director că poate vine „ia fă și tu ceva aici”. Mie nu-mi trebuie nimic, mă descurc singură, sunt genul care nu cer ajutorul.
Muzeografa prezintă un mail către Tîlvăr
Aurora Apostu a pus la dispoziția Libertatea, cu titlu de exemplu, un mail pe care i l-a transmis lui Angel Tîlvăr în 16 aprilie 2013, referitor la un alt text despre care spune că l-a redactat pentru parlamentarul de Focșani.
„Aşteptăm un răspuns de confirmare …”, scrie în mesajul transmis pe o adresă yahoo care conține numele actualului ministru PSD. În mail este atașat un document intitulat „Ziua Israelului”.
E vorba de textul unei declarații parlamentare semnate de Angel Tîlvăr și conceput, spune muzeografa, de către muzeul din Focșani.
Un text identic a fost înregistrat la secretariatul Camerei Deputaților în data de 23 aprilie 2013 sub numele: „Angel Tîlvăr – intervenţie referitoare la „Ziua Israelului”
Directorul Dumitrescu: „Pentru comunitatea județeană, domnul Tîlvăr este sclipitor”
Ziarul a discutat și cu directorul Horia Dumitrescu, astăzi pensionat. El spune că e vorba de invidie, pentru că „domnul Tîlvăr fiind sclipitor, orice îți acceptă omul, numai nu să-i fii superior”.
– Domnule Dumitrescu, vă contactăm în legătură cu teza de doctorat a domnului Tîlvăr…
– Este meritul lui, iar ceea ce a apărut în presă din partea a doi nemernici, din partea a doi semidocți pe care am făcut prostia să-i angajez și să-i ajut, au făcut din asta un scandal național. Problema a mai fost ridicată tot de cei doi, la alegerile naționale trecute, când domnul Tîlvăr a candidat pentru postul de senator. Părerea mea e una clară: pentru comunitatea județeană, domnul Tîlvăr este sclipitor. Vă rog să rețineți: sclipitor! Ceea ce nu place. Orice îți acceptă omul, numai nu să-i fii superior. Și de aici toate aceste mizerii care se încearcă să fie aruncate pe el.
– Domnul Tîlvăr a apelat la dvs. în calitate de prieten, așa a declarat la DNA…
– Și de prieten, dar, ca să mă laud, și în calitate de specialist în ceea ce înseamnă cercetare serioasă. Eu am 68 de cărți publicate și 166 de articole și studii. Deci i s-a adresat unuia care știe ce înseamnă o carte, o lucrare.
Spune că l-a ajutat „în partea tehnică”
– Concret, în ce a constat ajutorul dvs.?
– În partea tehnică, adică aranjarea în pagină, subsolul, trimiterile. Însă lucrarea îi aparține dânsului, nu mie. Iar povestea cu salariații instituției este o aberație. A fost o singură persoană care era foarte bucuroasă când îi dădeam ceva să culeagă și acum se dă victimă.
– Vă puteți explica de ce doamna Apostu a spus că a lucrat cot la cot cu dvs. la această carte?
– Haideți să ne înțelegem. În primul rând, această domnișoară nu e de meserie. Ea a terminat Geologia. Am angajat-o ca arheolog cu condiția să facă facultatea sau doctoratul. N-a făcut nimic. Eu i-am dat să culeagă niște materiale care trebuiau și pentru instituție, și pentru cărți pentru că n-aveam ce să-i dau să facă.
„Apostu este labilă psihic și are destule probleme de sănătate. Fratele ei a murit de demență”
– După momentul audierii de la DNA, înțeleg că ați mutat-o din clădire. Cum explicați?
– Minciuni. Ne-am mutat cu totul, nu am mutat-o pe ea în altă parte. Îmi pare rău că spun asta, dar ea are probleme de sănătate și vine cu gogoși d-astea.
– În perioada 2008-2012, când se presupune că a fost redactată lucrarea domnului Tîlvăr în incinta muzeului, nu v-a ajutat doamna?
– Nu că nu m-a ajutat, ea a cules niște materiale pentru domnul Tîlvăr.
– Dar în ce calitate culegea informații pentru domnul Tîlvăr?
– Eu am scos o publicație care se cheamă Cronica Vrancei, unde a publicat și domnul Tîlvăr niște materiale. Și toate materialele, nu doar ale domnului Tâlvăr, trebuiau culese. Gogoașa cu trei ani, gândiți-vă că în opt ore de program ar fi trebuit să aibă zeci de mii de pagini, iar cartea are doar 200 și ceva, 300 de pagini.
– Spuneți-mi, vă rog, în calitate de angajat, cum era evaluată doamna?
– Dacă e să discutăm la modul cel mai sincer, n-ar fi trebuit să-l angajez pe niciunul dintre acești oameni.
– Revenind la teza de doctorat a domnului Tîlvăr.
– Este doar meritul domnului Tîlvăr. Eu nu i-am făcut nimic! Eu îi cunosc și am lucrat cu toți cei de aici, din Vrancea, și cultural, și politic. Se diferențiază net de toți. Pentru comunitate, este sclipitor, încă o dată vă spun.
– Aveți să vă reproșați ceva?
– Profesional, n-am avut nici concediu și nicio zi liberă. Eu mi-am făcut doctoratul în șapte ani lucrând și în zilele de sărbătoare, și în weekenduri. Ce să-mi reproșez? Că am muncit?
Ministrul Apărării: „Îmi asum fiecare cuvânt pe care l-am scris acolo și pot să o susțin din nou public, fără nicio problemă”
– Domnule ministru Tîlvăr, muzeografa Aurelia Apostu susține că v-a scris, împreună cu directorul muzeului, lucrarea de diplomă. Directorul spune că dumneavoastră v-ați scris-o. Ați scris-o?
– A fost o situație la muzeu, când profesorul Horia Dumitrescu, pe care îl cunosc foarte bine și pe care îl prețuiesc foarte mult, are cam două procese pe an făcute de cineva care îi reproșează toate lucrurile din lume. La unul dintre aceste procese, cred că acum patru sau cinci ani, printre alte lucruri care i se reproșau era și că profesorul Dumitrescu mi-a făcut, mi-a tehnoredactat lucrarea pe care am susținut-o eu ulterior.
Am aflat foarte de curând. De când am fost propus în Guvernul României a apărut această temă, temă care a mai fost în campanie scoasă de o foaie editată de nu știu cine în care zicea același lucru.
– Domnule ministru, ați spus că ați aflat foarte de curând. N-a existat o audiere a dvs. la DNA?
– Ba da, ba da. Nu la DNA.
– La Parchet?
– Cred că la DIICOT sau la Parchet. A fost o audiere care a durat jumătate de oră și care s-a încheiat: „Probabil, domnule Tîlvăr, n-o să ne mai întâlnim niciodată”.
– Asta când se întâmpla?
– Acum patru-cinci ani.
– Deci n-ați aflat acum.
– Nu. Acum am aflat că respectiva audiere, împreună cu alte audieri, au generat un caz în cadrul Parchetului care s-a clasat.
– Deci acum ați aflat că s-a clasat, la asta v-ați referit când ați spus că „am aflat acum”?
– Da, am aflat acum, pentru că eu, pur și simplu, n-am mai acordat atenție subiectului, incluzându-l în logica de campanie, cum se practică din partea adversarilor politici care n-au scrupule. Eu n-am făcut niciodată așa ceva la adresa nimănui. Aflând că există o temă pe acest subiect, am vorbit cu profesorul Dumitrescu și dânsul mi-a spus că a existat o anchetă și că totul s-a încheiat.
– Dvs. ați scris această lucrare de doctorat?
– Categoric. Și vreau să vă mai spun un singur lucru. Nu numai pe domnul profesor Dumitrescu l-am rugat să se uite peste ea. L-am rugat inclusiv pe amicul meu, Dumnezeu să-l odihnească, pe Aurel Wainer, care s-a uitat pe lucrarea mea pagină cu pagină. Pentru că așa se procedează. Aveam interesul ca lucrurile să fie bine făcute, să arate bine. Mai ales că o lucrare de doctorat presupune o anumită rigoare, inclusiv din punctul de vedere al redactării.
Aurel Wainer, fostul președinte al comunităților evreiești din România, care m-a și încurajat să fac această lucrare. I s-a părut a fi valoroasă, ea vizând lucruri legate inclusiv de comunitatea evreiască din județul Vrancea, subiect care mă preocupa de mai multă vreme.
– Și faptul că vă preocupa de mai multă vreme tema e cumva confirmat? Ați scris vreun articol pe tema asta?
– În primul rând, există un format care se numește „Cronica Vrancei” în care am lăsat întotdeauna ce am găsit prin arhive și lucrurile au devenit articole în această Cronică. Ea reunește contribuții ale multor oameni care locuiesc în Vrancea și care au preocupări de această natură.
– Adică le-ați semnat dvs.?
– Categoric. Nu numai că le-am semnat, le-am făcut.
– Înainte de publicarea tezei?
– Categoric. Lucrarea am început-o cred că în 2005, dar din cauză că am avut probleme de sănătate – am avut vreo trei operații – tot am prelungit termenul de finalizare. În această perioadă am stat mult și în bibliotecă, puteți verifica, am obținut cărți inclusiv prin intermediul sistemului de împrumut interbibliotecar, prin intermediul bibliotecii din Focșani. Am luat cărți de la Biblioteca Universitară, de la Biblioteca Centrală din București. Deci sunt lucruri pe care, dacă le urmăriți, veți vedea totuși o anumită rigoare, bună credință. Ce cred eu că este subiect ce poate să trimită către mai știu eu ce interpretare este faptul că cineva se îndoiește că ar fi lucrarea mea. Eu l-am rugat pe amicul meu să se uite și să mă ajute să încadrez în pagină, pentru că sunt multe trimiteri și multe lucruri care țineau de rigoare de redactare. Atâta tot.
– În asta i-ați spus Parchetului că a constat ajutorul cerut domnului Dumitrescu?
– Categoric. Dar nici nu puteam în altceva. Și nu vă ascund faptul că nu doar profesorului Dumitrescu i-am cerut ajutorul. Am avut discuții cu prieteni care sunt profesori de istorie. Inițial, lucrarea trebuia să acopere perioada Războiului de Șase Zile, după care, găsind materiale, m-am dus mai departe încercând să am un capitol legat și de contribuția evreilor din România la cultura națională – lucru care este extravagant. Și asta am obținut de la bibliotecile din București. Mai mult decât atât, am extins și relații diplomatice în ceea ce privește relațiile României cu Israelul.
– Lucrarea când a fost încheiată?
– 2012 sau 2013, nu-mi mai amintesc foarte exact.
– Ce calificativ ați obținut, mai țineți minte?
– Nu sunt sigur, dar cred că „cum laude”. A fost susținut public la Universitatea din Iași, sub îndrumarea profesorului Agrigoroaie Ion. Cred că tot parcursul lucrării poate fi un subiect de verificare.
– Pe doamna muzeografă Apostu o cunoașteți?
– Nu o cunosc după nume, deci nu pot să asociez nume cu figură, să fie foarte clar.
„Nu am cerut niciodată cuiva, subliniez, de la Muzeul Vrancei să scrie ceva legat de lucrarea mea de doctorat”
Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-l rog pe profesorul Horia Dumitrescu – față de care mă simt vinovat că trebuie să treacă prin genul ăsta de situație – să-l rog să mă ajute să mă sfătuiască, ca să pun în pagină și așa mai departe.
Nu vă ascund că și în timpul redactării, am mai discutat cu el. Le incluzi, mai scoți, mai, asta e situația.
– Totuși, există mailuri pe care vi le-a trimis doamna Apostu și la care ați răspuns chiar dumneavoastră, cu mulțumiri. De ce i-ați fi mulțumit pentru ce ce nu ar fi făcut?
– Eu nu știu la ce mailuri vă referiți, nu mai știu. E posibil să-mi fi trimis ceva și să-i fi mulțumit așa cum fac oricui îmi trimite un email.
– Nu negați că ar putea exista mailuri între dumneavoastră și ea?
– E posibil să-mi fi trimis ea, în numele domnului director. Chiar sunt de bună credință când spun că nu-mi amintesc.
– După audierea de la Parchet, v-ați uitat ce mai aveți în materie de corespondență pentru această lucrare?
– Vă rog să mă credeți că mi s-a părut la fel de dezagreabil pentru cei care m-au întrebat cum a fost și pentru mine ca să fiu întrebat, pentru că, în condițiile în care există un istoric al unor spețe de acestea împotriva unui om făcute de același om, care-i reproșează câte în lună și în stele, nu ești tentat să ai aceeași înțelegere. Și eu când aud de situațiile acestea, cu zeci de procese împotriva unui om, pe o perioadă de timp, am rezerve vizavi de bunele intenții.
– Nu v-ați făcut un rezumat al pașilor pentru că nu vi s-a părut serioasă problema?
– Da, ați înțeles corect. Eu am subînscris-o logicii de campanie și reclamagiilor. Și am să vă mai spun un lucru: este și foarte greu să te dezvinovățești de ceva ce nu ai făcut, lași lucrurile să se întâmple pur și simplu.
Dacă cineva are rezerve vizavi de onestitatea mea sau de maniera în care eu mi-am construit ce am construit fie personal, fie ce ține de această lucrare, o poate face verificând dacă este plagiată, dacă mai știu eu ce.
– Nu vă întrebăm dacă este plagiat. Un om susține că ar fi lucrat mult la ea. Când ați citit-o în formă legată, există vreun pasaj pe care să nu-l fi recunoscut ca fiind scris de dvs.? E posibil așa ceva?
– Nu. Este și foarte greu să o faci.
– Câte pagini are lucrarea, vă rugăm?
– Ajungea până la 300, avea și variante cu 260 pentru că depindea foarte mult cum încadrez, aveam și niște fotografii, niște hărți care sunt la sfârșitul lucrării și care modificau paginația. Dar vreau să vă spun că, fiind lucrată pe o perioadă mai lungă de timp, probabilitatea să ții minte toate detaliile, de exemplu, dacă recunoști vreun cuvânt sau nu este destul de mică.
„Îmi asum fiecare cuvânt pe care l-am scris acolo și pot să o susțin din nou public, fără nicio problemă”
– Mai aveți dvs ceva de adăugat? De ce credeți că a apărut acest caz acum?
– Nu mai am de zis decât că îmi pare rău atât pentru mine – de atâția ani în care funcționez în politică, am văzut multe situații ca acestea prin care trec eu – dar și pentru domnul profesor Dumitrescu, care este o persoană absolut generoasă, admirabilă, a ajutat pe foarte multă lume din punct de vedere științific.
Nu cred că merita să treacă prin chestia asta și din cauza mea. Dacă a făcut lucruri care îi sunt imputabile, fiecare își duce crucea. Dar regret foarte că din cauza mea și din dorința de a mă ajuta, e un om care trebuie să dea interviuri pe o temă ca asta. De exemplu, eu am aflat ieri că am un iaht pe nu știu ce lac, dar eu nu am. Se întâmplă să fie tot felul de interpretări.