EXCLUSIV. O rusoaică din Rostov povestește pentru Libertatea cum a trăit insurecția armată a lui Prigojin: „Două forțe mari încep să se devoreze reciproc”

„Nimeni nu poate face nimic” este o expresie care apare în discursul unei tinere rusoaice din Rostov pe Don repetitiv, ca un laitmotiv al momentului și al ultimului an de război. Ocuparea orașului de către forțele Wagner a însemnat pentru ea un memento că „războiul este aici, nu doar în Ucraina”, povestește într-un interviu pentru Libertatea.

Sâmbătă dimineață, lumea s-a trezit în fața unor știri greu de prevăzut: Evgheni Prigojin, liderul companiei private de mercenari Wagner, a ocupat Rostov pe Don, amenință conducerea Armatei Rusiei și anunță că ia cu asalt Moscova. 

„Simt o neputință totală. E ca și cum viața mea nu mai depinde de mine”, transmitea în seara aceleiași zile, Anastasia*, o tânără de 29 de ani, care activează în domeniul marketingului. Conversația a avut loc în scris, iar în timp ce tânăra răspundea la întrebări, a apărut o nouă veste: Prigojin a decis să întoarcă din drum convoaiele militare. Am hotărât însă să păstrăm și răspunsurile pe care le-a oferit anterior acestui eveniment.

Dictatura nesiguranței, în ultimul an și jumătate

Libertatea: Când am luat legătura, mi-ai spus că trăiești un sentiment puternic de teamă. De ce?
Anastasia: Nu m-am mai simțit în siguranță de la începutul războiului. Chiar din punct de vedere fizic. Pentru că nimeni nu poate garanta că o rachetă nu va zbura spre tine. Întreaga lume urmărește războiul din Ucraina și nimeni nu poate face nimic pentru a-i împiedica pe unii oameni să-i ucidă pe alții.

Am știut încă din primele ore ale războiului că mai devreme sau mai târziu va ajunge și la mine – și cred că este destul de just, dacă pot spune așa, din moment ce unii îi ucid pe alții cu impunitate, de ce nu ar veni brusc cineva și ar începe să facă același lucru aici? 

Acum, oameni înarmați și echipamente militare se află în orașul meu și nimeni nu poate să facă nimic. Nu se știe cum se vor comporta soldații Wagner cu locuitorii. Simt o neputință totală. E ca și cum viața mea nu mai depinde de mine.

Incertitudinea mă sperie. Nu are rost să-mi fac niciun plan. Viitorul este cât se poate de imprevizibil: un sentiment de haos, în care nu ești nimic și nu ai nicio influență asupra a nimic.

Și ceea ce mă sperie cel mai mult este că, de regulă, o dictatură este înlocuită de o dictatură și mai brutală după o lovitură de stat militară. 

– Când ți-ai dat seama prima dată că se întâmplă ceva îngrijorător?
– Cu o zi în urmă (vineri, n.r.), mi-am dat seama că absurditatea atinge un nou nivel în jurul prânzului, când am văzut un interviu cu Prigojin în care critica agenda războiului. Pentru o zecime din ceea ce spune el, oameni obișnuiți sunt băgați în închisoare ani de zile. M-am întrebat: cum este posibil ca el să-și permită să facă acest lucru și să rămână unul dintre stâlpii puterii?

Totul părea să se încingă până la punctul de fierbere. În jurul orei 21.00, am intrat în panică, scriindu-le celor dragi că este pe cale să izbucnească un război civil și că ar trebui să rămână în casă și să comande alimente. Aproape toată lumea mi-a spus să nu mă agit. Și mai târziu, în acea noapte, totul a devenit clar. Dar, de fapt, șocul care s-a produs pe 24 februarie 2022 este încă în desfășurare…

– Când a devenit o certitudine prezența militarilor în oraș?
– Primele fotografii cu echipament militar în centrul orașului le-am văzut la miezul nopții. Mai întâi au fost un fel de vehicule mari, cum ar fi transportoarele blindate de personal – nu înțeleg cum, dar până dimineața era deja un tanc pe una dintre străzile principale din Rostov.

Prima noapte de ocupație, primul tort de banane

– Cum ai petrecut ziua? Ai reușit să-ți duci la bun sfârșit planurile pe care le aveai?
– Vineri a fost o după-amiază de lucru infernală! Am încercat să discut situația cu cei dragi pentru a mai reduce anxietatea și pentru a afla ce părere au. Am citit neîntrerupt știrile pe feed-urile de pe Telegram. Întinsă pe canapea, mă simțeam paralizată.

După miezul nopții, când era evident că orașul e invadat, m-am dus să fac curățenie – de multe ori, mă ajută să fac față anxietății – și am făcut și un tort de banane, pentru prima dată în viața mea. Pare o chestie banală, dar nu puteam să mă ocup cu nimic util sau să mă relaxez. Trebuia să fac ceva. Apoi am reușit să dorm puțin. Iar din această dimineață am stat din nou doar să urmăresc știrile și în discuții cu cei dragi. Și tot așa până acum, pe seară.

– Cei apropiați de tine cum au reacționat, ce părere au despre ce s-a petrecut?
– În cercul meu nu mai existau oameni care să susțină războiul. Așa că toți prietenii mei simțeau, mai mult sau mai puțin, aceleași lucruri ca mine: confuzie, teamă, anticiparea a ceva necunoscut, dar ceva mare și puțin probabil pozitiv. Cu toții am înghețat și ne-am trimis numai mesaje de genul: „La naiba cu asta”.

Din păcate, nu pot spune același lucru despre rudele mele. Ca mulți alții, rudele mele cred în propagandă. De asta, mama m-a întrebat astăzi de ce sunt îngrijorată, din moment ce nu s-a întâmplat nimic. „Păi, or să se descurce singuri, nu au nicio legătură cu noi”, mi-a zis.

Sâmbătă am stat afară doar vreo 20 de minute, cât am fost la cumpărături. Oamenii erau în magazin, ca de obicei, dar pe rafturi nu erau nici pâine și nici ouă. Deloc. Celelalte rafturi erau pe jumătate goale. Cred că acesta este un semn clar al panicii care s-a instaurat în Rostov. Dar prietenii mei mi-au spus că magazinele din apropierea caselor lor erau în regulă.

– Și prietenii tăi s-au aventurat în oraș? În general, populația și-a văzut de treabă sau a rămas în case?
– Aproape toți cei pe care îi cunosc au stat astăzi (sâmbătă – n.r.) acasă. Nu se poate spune că orașul a fost paralizat: autobuzele au continuat să circule, magazinele au fost deschise. Dar cu siguranță au fost mai puțini oameni și mașini decât de obicei.

Dar la știri am văzut că sunt oameni care au fost în centrul orașului. S-au uitat, au filmat, chiar au încercat să comunice cu soldații Wagner. Judecând după filmulețul pe care l-am văzut, au fost oameni care i-au condamnat pe soldații Wagner și s-au luat la încăierare cu ei, spunând: „Ce faceți, ai auzit ce a spus Putin?!”. Dar au fost și unii care i-au întâmpinat cu zâmbete și au făcut poze cu echipamentul lor militar.

Până ieri, cred că atitudinea unei mari părți a populației era, dacă nu pozitivă, atunci neutră față de Wagner.

„Poate că acum loialitatea față de armată va scădea”

– Tu cum îl percepi pe Evgheni Prigojin?
– Cred că este un măcelar care a obținut puterea într-un mod incredibil. De ce? Dau un singur exemplu: oamenii lui au ucis un om cu un baros. Dar acel moment nu a ucis și reputația PMC-ului (private military company, n.r.). Nici nu a existat vreo anchetă. Ei au fost mândri de asta, au făcut din asta un brand! I-a făcut „mai puternici” – pentru că toți am văzut că erau de neatins. 

Dar există oameni care îl susțin pe Prigojin. În ochii lor, el este un fel de figură paternă, într-un fel e „unul de-ai lor, din popor”. 

Eu nu trag nicio concluzie despre intențiile sale. Sunt dezgustată de cultul violenței pe care este construită această mașinărie numită Wagner.

Nu înțeleg însă ce rol a jucat armata rusă în acest conflict. Și asta, dacă te gândești bine, este chiar amuzant! Din toate panourile și afișele, oamenii sunt convinși de forța și invincibilitatea armatei. Dar când clădirile militare administrative din oraș sunt înconjurate, când armele sunt îndreptate spre ele, nu se întâmplă nimic. Poate că acum loialitatea față de armată va scădea.

– Cum ai perceput tu intențiile lui Prigojin? Ce ai înțeles că urmărește?
– Îmi este greu să-mi imaginez motivele și scopurile lui. Nu sunt analist militar, așa că pot judeca, cred, destul de superficial situația. Dar părea, într-adevăr, o încercare de a prelua puterea cu forța. Și este uimitor că au ajuns atât de departe. Deși există și alte presupuneri – până la „înscenare”. Nu mă angajez să trag încă nicio concluzie.

Poate mai târziu vom afla adevărul, deocamdată totul pare o frenezie scăpată de sub control, când două forțe mari încep să se devoreze reciproc.

„Nu vreau să-mi trăiesc viața într-o distopie”

– Care sunt speranțele tale pentru viitorul Rusiei și încetarea războiului? Vezi posibilă înlăturarea lui Putin?
– Momentan, nu-mi pot imagina cum ar fi posibil acest lucru în condițiile actuale ale războiului de cucerire dezlănțuit, ale dictaturii și ale blocării totale a libertății de exprimare și a presei, dar cred că țara mea va fi liberă. Cred că își recunoaște greșelile și va face tot posibilul să le corecteze. Cred că oamenii decenți vor dori să trăiască în această țară. Mulți oameni sunt dispuși să depună eforturi în acest sens. Cât despre lider, potențialii politicieni orientați spre democrație sunt fie în exil, fie în închisoare… 

Întrebările privind viitorul meu personal sunt cele mai dificile din ultimul an și jumătate. Cu siguranță, nu vreau să-mi trăiesc viața într-o distopie. Dar, din păcate, acum nu am posibilitatea de a mă muta, din mai multe motive. Este foarte greu și te apasă în fiecare zi.

Din toată inima vreau pace pentru Ucraina. Acest coșmar trebuie să se termine. Mă doare fiecare știre care vorbește despre victime. Iar acest lucru se întâmplă zilnic. Oamenii nu ar trebui să moară din cauza ambițiilor bolnave ale altora. În general, oamenii nu ar trebui să omoare oameni – nu în secolul XXI!

*Anastasia este un pseudonim folosit pentru a proteja identitatea femeii.

Foto: Profimedia

Avem subiectele la română de la Bac 2023! Vezi rezolvarea subiectelor la limba română date azi la Bacalaureat 2023!

Urmărește-ne pe Google News