ComenteazăAndreea a pus mâna pe telefon şi, în încercarea de a se opune cu toată fiinţa ei dezastrului familial, s-a plasat, din postura de victimă, în mijlocul unei drame halucinante cu răpitori. ”Am fost răpită de un bărbat… nu ştiu unde mă aflu… vă rog, ajutaţi-mă! Nu vreau să mor!”, au fost cuvintele pe care copila le-a rostit dintr-o suflare, într-un amalgam de suferinţă, lacrimi şi oroare.
Au urmat detalii înfiorătoare, înşiruite într-o logică firavă, de copil, printre care operatorul de la Asociaţia “Telefonul Copilului”, specialist în psihologie, încerca să ghicească, într-o luptă cu secundele, indicii care să poată fi folosite la salvarea fetiţei. Un bărbat mascat deosebit de nervos, ameninţări cu pedepse dure, o cameră sordidă fără nimic pe pereţi, geamuri acoperite, un copil singur, speriat, într-o lume ostilă.
Un scenariu posibil, aflat la graniţa realităţii. Încet, încet, specialistul a reuşit să pună cap la cap imaginile – la început amestecate – şi să realizeze că tabloul “răpirii” este, de fapt, o poveste inventată care masca drama reală a unei fetiţe dornice să salveze căsnicia părinţilor săi! A mamei şi a tatălui ei, care urmau să-şi separe vieţile.
Şi-a jucat perfect rolul
Perspectiva înjumătăţirii familiei a speriat-o într-atât de tare încât rolul jucat în “răpire” i s-a părut soluţia salvatoare. Într-un final tensionat, Andreea şi-a descărcat sufletul şi a pus punct tulburătoarei drame în care se plasase.
“Nu m-a răpit nimeni… dar nu vreau ca mama şi tata să se despartă”, i-a spus ea psihologului.
“La început, şi noi am crezut că este vorba de o răpire. Fetiţa a jucat rolul, poate inconştient, al victimei răpite şi supuse abuzului manifestat prin molestare fizică. Treptat, copilul a fost stabilizat emoţional şi am pregătit-o pentru decizia părinţilor ei. I-am explicat că nu are nici o vină, aşa cum considera ea”, ne-a declarat Cătălina Florea, directorul Asociaţiei “Telefonul Copilului”.