23 comentariiIulian Gherguț se află la acest moment în siguranță, în România. Anunțul Ministerului Afacerilor Externe, care a picat spre finalul unei zile în care presa încă nu se desprinsese de subiectul „Gheboasă”, a pus capăt a peste opt ani de calvar pentru familia și apropiații românului răpit, pe 4 aprilie 2015, de o grupare teroristă în Burkina Faso.
Elvira Gherguț este sora lui Iulian și în toți acești ani a luptat ca numele fratelui ei să nu fie dat uitării de autorități și de conaționali.
Ce a scris Libertatea de-a lungul timpului
În 2020, Elvira Gherguț povestea în ziarul Libertatea de ce își pierduse încrederea în autoritățile române: „Ne așteptăm ca după cinci ani să primim un mesaj de la Iulian sau noi să-i putem trimite un mesaj. Să știe că familia se gândește la el, iar noi să știm că este bine”.
Au urmat și alte articole, atât în Libertatea, cât și în presa internațională.
„În ziua de Paște să ne amintim de românul ostatic de 8 ani în Africa. «Ca și cum, pentru că este din Europa de Est, ar fi un câine de prin vecini. Îl mai caută oare cineva?”, este titlul unei investigații publicate de Libertatea în luna aprilie anul curent, realizată de ziaristele Ludivine Laniepce, Marine Leduc și Andreea Câmpeanu (foto). Rezultatele anchetei au fost publicate și de publicația franceză La Croix Hebdo.
„La acel moment îmi pierdusem cumva speranța, recunosc, dar ceva mă împingea să lupt”, a declarat Elvira Gherguț pentru Libertatea, la câteva minute după anunțul liberator făcut de autoritățile de la București.
„M-a sunat cineva de la MAE și mi-a spus să stau cu telefonul lângă mine”
Libertatea: Cum ați aflat că fratele dumneavoastră a fost eliberat?
Elvira Gherguț: M-a sunat sora mea din Grecia, care văzuse anunțul pe televiziunile din România. Aici, la Roma, nu am acces la posturile românești. Apoi m-a sunat cineva de la MAE și mi-a spus să stau cu telefonul lângă mine. Că o să mă sune cineva.
Plâng încontinuu. De fericire. Stau cu telefonul în mână pentru că știu cine o să mă sune. Abia aștept să-i aud vocea. A trecut atât de mult.
– Ați avut informații că se întâmplă ceva, că se încearcă eliberarea?
– Nu, absolut nimic. Nu știam nimic. Nu am avut niciun mesaj de la Iulian de opt ani, care a avut cea mai lungă perioadă de captivitate din toate timpurile.
„Eram deznădăjduită”
– În toți acești ani v-ați luptat să aduceți cazul fratelui dumneavoastră în atenția opiniei publice. Nu numai din România. Au fost momente în care v-ți pierdut speranța că o să vă revedeți fratele?
– Absolut. Când vedeam cum sunt eliberați alți ostatici din aceeași regiune, francezi, italieni, dar de Iulian nu vorbea nimeni, eram deznădăjduită. Mă gândeam: „de omul ăsta chiar nu se interesează nimeni?!”
Eliberarea americanului Jeffrey Woodke (răpit în 2016 și eliberat pe 20 martie 2023 – n.r.) a adus din nou speranța. El a vorbit despre Iulian, au fost deținuți în același loc, și a spus că va face tot ce-i stă în putință pentru a ajuta la eliberarea lui.
Apoi au apărut articole în presa internațională. Se știa că Iulian avea un radio în deșert, așa că au început să transmită mesaje la RFI.
„Vin cu primul avion acasă”
– Credeți că relatarea mediatică a ajutat?
– Sunt convinsă. Vreau să mulțumesc Libertatea care s-a implicat în prezentarea cazului. Și tuturor jurnaliștilor care au scris despre fratele meu. Din România sau din străinătate.
Vreau să le mulțumesc și autorităților americane, care au fost alături de mine după intervenția lui Jeffrey Woodke.
Nu în ultimul rând, vreau să mulțumesc celulei de criză de la București, care, deși nu ne-a dat informații de-a lungul timpului, iată că s-a ocupat de caz și a reușit în cele din urmă să-l aducă acasă pe Iulian.
– Când veniți să vă vedeți fratele?
– În seara asta o să-mi caut bilet. Vin cu primul avion acasă.