EXCLUSIV. „Va veni o zi când mamele vor urla de ce acest război, de ce au trebuit să-și sacrifice propriii fii pentru această ferocitate?” Interviu cu Al Bano despre dragostea pentru români, mâncarea din insecte și război

Al Bano întârzie. Staff-ul îl scuză pentru acea oră și jumătate de așteptare: „a avut un concert extrem de obositor la Arena di Verona cu două zile în urmă”, „e la masaj”, „se bărbierește, „are probleme cu vocea și se reface”. Contrar așteptării de a întâlni un bărbat de 80 de ani obosit, în holul hotelului de cinci stele de pe Calea Victoriei coboară artistul proaspăt ca o primăvară, zâmbitor și strângând mâini energic în stânga și dreapta.

Ademeniți de parfumul celebrității, de nicăieri, se adună oameni în jurul lui, el salută voios cu inconfundabila sa voce de tenor, cu: „Salve!”, țintindu-i pe toți cu ochii lui „azzuri”, la care și-a asortat eșarfa. Tot albastră e și banda de la pălăria albă, devenită deja parte inconfundabilă din look-ul său.

Născut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, artistul italian a pornit un tur la 80 de ani

Al Bano, adică Albano Antonio Carrisi pe numele din buletin, s-a născut pe 20 mai 1943 într-o familie de fermieri din sătucul Cellino San Marco, provincia Brindisi, aflată în sud, pe „tocul Cizmei”. A primit numele Albano – „albanezul” pentru că atunci când s-a născut tatăl său lupta în Al Doilea Război Mondial pe teritoriul Albaniei. În 2016, pentru această ironie onomastică, primește cetățenie albaneză.

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

A câștigat festivalul Sanremo și Eurovision, are în palmares zeci de discuri de platină pentru vânzările albumelor sale, umple în continuare sălile de spectacole cu mii, chiar zeci de mii de oameni. Sâmbătă, la București, a avut Sala Palatului la refuz, adică cu 4.000 de locuri ocupate.

În România a ajuns prima oară în 1991, alături de Romina Power, cu care a format un cuplu pe scenă și în afara ei până în 1999. Și după divorț au mai avut apariții împreună, la cererea publicului care a refuzat pur și simplu separarea muzicală. Al Bano a avut, cu și fără Romina, multe concerte de-a lungul anilor în țara noastră. Despre România aflase din anii ‘60 când căsuța poștală a început să i se umple cu scrisori de dragoste de la fanii români.

A fost și este extrem de iubit și de ruși. Artistul a fost și pus pe o listă neagră de către ucraineni la începutul războiului fiindcă anterior a cântat și pentru Vladimir Putin. „Am cântat în trecut pentru Putin, l-am admirat, dar nu-mi mai place. Mi-a părut rău să mă văd definit zilele acestea drept prieten de-al său”, a declarat cântărețul anul trecut pentru ziarul italian La Stampa. Acesta și-a anulat concertele în țara unde este numit „maestro Felicità”, a găzduit trei refugiați ucraineni la vila sa din Cellini San Marco și a făcut mai multe declarații în care acuza războiul nedrept din Ucraina.

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

Despre războaiele lumii, dar și cele de zi cu zi, am vorbit cu Albano Carrisi într-un interviu în care nu s-a zgârcit cu aforismele. În timpul discuției ridica din când în când două degete în semnul victoriei către curioșii care deja făcuseră coadă la autografe sau pur și simplu să-l vadă de aproape. La final, un admirator i-a adus și o icoană pentru care Al Bano i-a dăruit un românesc „Mulțumesc!”

„Aceasta e povestea mea!”

– Nu cred să existe un român care să nu fi cântat măcar o dată în viață „Felicità” sau „Sempre, Sempre” sau „Libertà”. Ce simțiți știind că o lume întreagă vă cunoaște și vă cântă muzica?
– Sunt acele miracole care te fac să înțelegi forța, această violență simpatică a mamei-muzica. Când mama-muzică te îmbrățișează, nu te poți elibera așa ușor.

– Când ați înțeles că fiul de fermieri din Brindisi nu mai e doar un om ci că devenise deja o legendă?
– Eu sunt fiu de fermieri, am urmat și facultatea și mi-au lipsit doi ani pentru a deveni învățător. Dar am ales o a treia stradă: mama voia să ajung profesionist, tata voia să fiu fermier, dar eu am ales să cânt. Și nu doar că am cântat, dar mi-a și ieșit într-un mare stil! Aceasta e povestea mea!

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

– Cum ați reușit să nu vă pierdeți capul după ce ați devenit atât de faimos?
– Capul îți rămâne pe umeri și e chiar un efort să-l deșurubezi. Cred că de fapt trebuie să înțelegi de ce te-ai născut, pentru ce trăiești și ce vrei de la viața ta. Dacă vei urmări mereu aceste trei lucruri, capul îți va rămâne mereu pe umeri.

„Ultima lovitură am dat-o în această săptămână”

– Cum e o zi normală pentru dumneavoastră, când nu aveți spectacole și interviuri?
– Eu sunt omul cu o mie de meserii: cea mai importantă este evident muzica, apoi sunt tată și asta este de asemenea o meserie importantă și grea, apoi timpul de pierdut, dar mai degrabă timpul regăsit, l-am investit, începând din 1973, într-o cramă. Anul ăsta împlinesc 50 de ani de când produc vin și e una dintre pasiunile mele pe care o duc mai departe cu multă sensibilitate și iubire și văd rezultatele.

– Sunteți de o viață pe scenă. Care este secretul să rămâi actual cu trecerea timpului?
– Să fii pasionat și să ai un public care te urmărește. Ultima lovitură am dat-o în această săptămână pe Arena di Verona unde am avut un succes nebunesc! (Răspunde pentru o clipă la telefon.)

„Am pierdut avionul pentru mici”

– Nu este prima oară când ați venit în România. Vă amintiți prima oară când ați ajuns aici, în 1991, cum era România în acea perioadă?
Îmi amintesc foarte bine, cum să nu? Voi știți mai bine decât mine cum era România atunci. Cine poate decât voi să spună mai multe despre cum a fost acea trecere? Dacă e să aleg un lucru legat de România, pot să spun că mereu am fost atras de această realitate pe care am urmărit-o chiar din 1967 când am început să primesc extrem de multe scrisori pe ale căror timbre scria „poșta romina” (pronunță în română). Ce naiba de poștă e asta?, m-am întrebat. Era poșta de aici din România.

– Erau femei îndrăgostite de dumneavoastră?
– Atât de multe scrisori erau, incredibil… Și văd că acea iubire nu s-a stins nici până azi, nici din partea mea pentru ei, nici din partea lor pentru mine.

– Ați încercat și mâncare tradițională românească?
– Micii! Odată am pierdut avionul pentru că am stat să mănânc mici. Am pierdut vremea stând să mănânc mici și am pierdut avionul de întoarcere în Italia. Dar nu-i nimic, a fost bine până la urmă.

– În Italia trăiesc peste 1,5 milioane de români și de-a lungul timpului imaginea lor nu a fost întotdeauna cea mai bună. Ce credeți, s-a schimbat percepția?
– Aceste lucruri mă duc cu gândul la momentul când italienii au mers în America și imaginea lor acolo era legată de mafie. Asta era o formă de apărare împotriva realității și realitatea atunci era că ne-au tratat precum carnea tocată a măcelarului, precum carnea de import. Prin urmare, nu mă uimește că se vorbește așa despre români.

La mine în casă lucrează o româncă, o femeie fantastică, inteligentă, vorbește multe limbi străine, este sensibilă, nici nu trebuie să-i spui ce să facă, ea deja a făcut. Pentru mine, România este și despre asta.

Al Bano:

Despre prietenia cu Giani Morandi și Massimo Ranieri

– Festivalul de la Sanremo era în comunism pentru români un moment cu adevărat special, era momentul în care uitându-se la TV puteau să aibă contact cu o lume liberă, altfel interzisă de regim. Ce înseamnă acest festival pentru dumneavoastră?
– Festivalul de la Sanremo este un arc ce călătorește prin lume, aruncat bineînțeles de Dumnezeu, un arc ce unește acolo unde politica desparte.

– În acest an ați fost protagonist al festivalului alături de Gianni Morandi și Massimo Ranieri. Cum a fost să împărțiți scena cu doi artiști care asemenea dumneavoastră și în aceeași perioadă au scris istoria muzicii?
– Din momentul în care am început probele, toți trei eram din noi niște puști la fel ca în anii ‘60, când ne-am întâlnit pentru prima oară. Este o prietenie care niciodată nu s-a destrămat. Aceasta este un lucru frumos, faptul că am iubit muzica, muzica ne-a unit și ne unește în continuare și ne va uni pentru totdeauna. Dar ce e cel mai frumos e că nu există rivalitate între noi trei.

– Și nici n-a fost vreodată?
– Niciodată! Niciodată! A existat numai admirație fiindcă fiecare dintre noi are o calitate care îi lipsește celuilalt. Eu nu am calitățile lui Morandi, nici ale lui Ranieri și nici ei calitățile mele. Această uniune creează forța, devine o centrifugă a calității.

– La Eurovision vă uitați?
– Uneori, da.

– Eurovision este totodată și criticat pentru unele apariții mai ciudate, poate exagerate sau cu substrat politic. Cum vi se pare dumneavoastră?
– Cred că orice manifestare are și părți pozitive și părți negative, dar chiar și părțile negative creează totuși un interes cu privire la acele transmisiuni. Erorile făcute în acest an nu se vor mai face în anii următori, dar important este să se cheme în continuare „eurofestivalul muzicii” și fiecare va prezenta ce va considera potrivit să fie prezentat în acel moment. (Cere să se dea muzica din restaurantul hotelului mai încet.)

„Refuz să cred că se poate ajunge în punctul în care să fie aduse insecte la masă”

– Astăzi când vocile sunt transformate cu ajutorul inteligenței artificiale, când Chat GPT scrie versuri și industria muzicală e atât de puternică încât poate transforma pe oricine într-un star, credeți că muzica adevărată și artiștii adevărați sunt amenințați?
– Vom vedea care va fi de fapt produsul inteligenței artificiale, căci va fi cu siguranță artificial și vom vedea dacă oamenii cu adevărat îl va iubi. Se întâmplă de fapt o mare revoluție în lume.

Mai este acea propunere de a mânca insecte, dar eu refuz să cred că se poate ajunge în punctul în care să fie aduse insecte la masă pentru a fi mâncate. Știu că în anumite părți din lume le mănâncă, știu că aborigenii le mănâncă, dar este cultura lor, nu este cultura generală. Cultura unei țări este sacrosanctă fiindcă așa e ea, o respecți, dar să impui o nouă cultură, în acest caz, mâncare pe bază de insecte, cu tot respectul pentru insecte, mi se pare totuși o exagerare.

– Totuși, nu credeți că artiștii adevărați pierd din cauza noilor tehnologii?
– Cum ar spune domnul Pablo Milanes: Para vivir en vivo (melodie a artistului cubanez, ale cărei versuri au îndemnul de a trăi – „Pentru a trăi când ești în viață”, traducerea redacției). Nu e vorba că nu mă interesează, dar nu ține de lumea mea. 

– Ce artiști și muzică de astăzi ascultați?
– Eu iubesc muzica clasică înainte de toate. Apoi îmi place și muzica etnică, dar și bluesul, îmi place chiar și rockul făcut bine. Îmi place și popul făcut bine. Sunt un mare admirator al lui Adrian Celentano, de-al prietenului meu Bocelli, Ray Charles, Pavarotti! Tot ce e de calitate e binevenit în casa mea. Dar iubesc mult muzica clasică pentru transmite esența divinului. Nu e mâna omului care o scrie, Dumnezeu transmite mâinilor omului să scrie acele melodii nemuritoare. Pentru că atunci când vorbim de muzică clasică vorbim de imortabilitatea ei.

„E o întrebare sensibilă pe care mi-o pun: de ce pentru a porni războaie se găsesc mereu mulți bani?”

– Avem un război la granițe și pare că nu reușim să oprim războaiele orice am face. Ce vă transmite acest lucru, faptul că pare că omenirea nu învață din greșelile trecutului?
– Războaiele există de când ființa umană a pus piciorul pe acest pământ. Se schimbă structurile, situațiile, dar războaiele pentru nu știu ce nenorocit motiv există în continuare. Am speranța că poate deveni un substantiv ce poate fi șters din repertoriul umanității. E o întrebare sensibilă pe care mi-o pun: de ce pentru a porni războaie se găsesc mereu mulți bani, când din banii dați pe o bombă poate trăi o localitate din Africa sau din America de Sud sau Bangladesh? Câte bombe nu au aruncat, câtă distrugere și pentru ce? Doar pentru a distruge, pentru a distruge și a distruge.

E mult mai simplu să construiești fiindcă dacă tu ajuți un prieten om, acea mână întinsă nu va reprezenta niciodată un gest inutil. Dar dacă arunci o bombă împotriva unui om, acela se va răzbuna și vendeta duce la război.

– Dumneavoastră ați cântat de mai multe ori în Rusia și pentru Vladimir Puțin. Ați făcut și un apel public când a început acest război din Ucraina. Sunt voci care spun că rușii trebuie să fie și ei pedepsiți, sancționați pentru a înțelege consecințele războiului…
– Atenție, nu rușii trebuie pedepsiți, ci cei care au elaborat acest moment tragic. Într-o zi când toate aceste mame vor urla: de ce acest război?, de au trebuit să-și sacrifice propriii fii în război?, cu siguranță nu din voința proprie, cine va plăti pentru toate acestea?, cine își va asuma paternitatea acestei ferocități? Cine și-l va asuma?

Există inteligență, diplomație, se putea trata, să vedem ce vrei, dacă este realizabil, dar nu să mergi cu tancuri peste o altă țară. Și apoi ce urmează? Al Doilea Război Mondial nu a folosit nimănui, nu l-a câștigat nimeni. Este tragic. Milioane și milioane de oameni uciși…

– Tatăl dumneavoastră a luptat în Al Doilea Război Mondial…
– Așa este și mi-a povestit. Este pur și simplu o tragedie.

– Considerați însă că rușii trebuie izolați?
– Trebuie să colaborăm cu toți oamenii de pe acest Pământ și să-i lovim pe cei care vor să ucidă spiritul unui popor.

„Felicità”, ca o „anghilă care alunecă”

– În această seară la București (sâmbătă, n.red.) aveți o întâlnire cu publicul român. Sărbătoriți de patru ori 20 de ani. Cum a fost călătoria până acum?
– A fost fantastic, mă antrenez pentru de cinci ori 20.

– Ați găsit fericirea despre care cântați și ce înseamnă fericirea pentru dumneavoastră?
– Eu sunt într-o permanentă căutare a fericirii pentru că știu că există. Epicur (filosof grec, n.red.) a fost printre primii care au vorbit despre ea. Eu știu că există, uneori reușesc să o ating, alteori fuge ca un pește care îți alunecă din mână, o anghilă. Dar așa e viața.

Eu nu vreau victimizare, nu vreau pesimism, deși știu că există, dar eu caut acea mare în care e ușor să intri, unde e simplu să te bronzezi, unde poți respira liber, unde e ușor să spui că viața e și frumoasă. Sau mai ales frumoasă. Fiindcă trebuie să fim conștienți că viața e scurtă, e atât de scurtă!

Eu știu că doamna-moarte e pregătită să te prindă din momentul în care te naști, doamna-moarte… Dar cu cât putem mai mult să o ținem la distanță, cu atât mai bine! (zâmbește larg, ca de final) Ți-a plăcut?

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro