EXCLUSIV. Viața nouă a unei femei blânde care acum luptă în Ucraina și filmează un documentar. Când a văzut copii dezmembrați și jucării acoperite de sânge, s-a oferit voluntar în Garda Națională

După ce Rusia a invadat Ucraina, Helena a rămas să ajute copii, bătrâni și persoane cu dizabilități, iar ulterior s-a alăturat Gărzii Naționale. Acum e locotenent, are în grijă soldați mai tineri și privește zilnic moartea în ochi. Între lupte, filmează pentru un documentar pe care Adrian îl produce din România, căutând finanțare și organizând inclusiv strângeri de fonduri pentru a achiziționa o cameră GoPro sau o dronă care să protejeze unitatea Helenei (cum s-a întâmplat anul trecut).

Current Time TV Director’s Award și Premiul HBO Max sunt un pas înainte pentru primul proiect pe care Adrian îl produce și căruia i se consacră nu doar din devotament pentru Helena, ci și din convingerea că ea luptă și pentru el. Așa cum spune mai jos, „dacă Rusia va domina în Ucraina, asta e soarta care ne va aștepta și pe noi în câțiva ani”. 

Ne-ar fi plăcut să fi putut sta de vorbă și cu Helena Maksyom. Deocamdată, după cum e de înțeles, nu se poate, dar Adrian Pîrvu, care vorbește cu ea când se poate și care a reîntâlnit-o la Praga, îi rememorează călătoria. Orice epitet pălește lângă portretul acestui erou.

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

Libertatea: Unde e Helena și cum se simte, care e starea ei de spirit? Pe Facebook nu a mai postat din 22 martie. Probabil e foarte obosită, nu?
Adrian Pîrvu: Helena e acum undeva în estul Ucrainei. Unitatea ei are baza în Kharkiv, dar sunt trimiși prin rotație în diverse locuri de pe front în Donbas și la granița cu Rusia. În curând se face un an de când s-a oferit voluntar în Garda Națională. A fost într-unele dintre cele mai înverșunate bătălii din vară de pe frontul de Est, în Zolote, aproape de Severodonetsk și la Bakhmut, printre altele. În iulie a avut nevoie de spitalizare după ce vehiculul în care era a fost prins sub foc de artilerie, iar apoi a fost promovată și i s-au atribuit mai multe responsabilități. Acum, ca locotenent, e responsabilă pentru viețile a 36 de soldați.

A pierdut prieteni, a văzut mulți răniți și a interacționat cu mii de civili care au pierdut totul din cauza bombardamentelor ruse și da, e obosită. Însă înverșunarea ei față de brutalitatea celor care i-au invadat țara este neclintită. Atunci când au eliberat regiunea Kharkiv, a văzut cu ochii ei gropile comune cu civili și camerele de tortură lăsate în urmă de ruși la Izyum. Chiar dacă sunt obosiți, și ea, și camarazii ei înțeleg că rușii nu vor altceva decât eradicarea Ucrainei și pentru ei nu există altă alternativă decât rezistența.

Recomandări

Ce înseamnă moartea liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru Orientul Mijlociu. Netanyahu câștigă politic, dar conflictele în regiune nu se vor încheia | ANALIZĂ

– Când v-ați văzut ultima dată, ce ți-a povestit?
– Pentru Praga a obținut o permisie specială, în parte și pentru că fusese decorată recent. Am discutat despre ce se întâmplă pe front, despre soarta civililor din estul Ucrainei și despre proiectul de film. Rușii au transformat Donbasul într-un infern și au distrus peste 17.000 de locuințe în Kharkiv. O ironie tristă, pentru că în aceste regiuni limba rusă predomină. Dacă înainte de invazie se putea discuta despre o ambivalență a populației față de Rusia, oamenii au devenit predominant și statornic pro-ucrainieni după ce au văzut ce ar putea însemna o viață sub ruși. 

Ucraina a avut pierderi, însă situația e sub control comparabil cu situația din vară. Sprijinul militar și umanitar din străinătate a schimbat semnificativ raportul de forțe, iar armata a implementat un sistem de rotație care le permite militarilor să se odihnească mai des. Oboseala e prezentă, însă încrederea în victorie e acum mai mare. 

Recomandări

Marcel Ciolacu și George Simion conduc la prezidențiale și în sondajul CURS. Pe ce locuri sunt Mircea Geoană și Nicolae Ciucă

– Cum reușiți să țineți legătura când e pe front?
– Când e pe front, mai rar. Au conexiune la internet prin satelit, dar prioritățile cele mai mari acolo sunt responsabilitățile ei și supraviețuirea. Ne spunem „bună dimineața” și „noapte bună” pe WhatsApp, iar când e trimisă prin rotație în spatele frontului, avem ocazia să vorbim mai mult la telefon. 

– Cum arată zilele ei? Ca singura femeie dintr-o unitate în care până și pisica e motan (cum glumea pe Facebook), chiar e trimisă în prima linie?
– La început a fost singura femeie din unitate, între timp au mai apărut. Acum sunt aproape 40.000 de femei în armată și multe au roluri pe front. Viața în armată, într-o zonă de război, nu e previzibilă. Inițial, rolul ei era să ofere primul ajutor soldaților răniți din tranșee și să-i evacueze spre un spital de campanie. 

Nu există spațiu personal, iar în vară, unitatea lor s-a mutat des dintr-un loc în altul. Au locuit în tranșee, în școli bombardate, în fabrici abandonate, chiar și într-o mină de cărbune. Toți la un loc. S-a integrat destul de repede. În situații în care fiecare zi de viață poate fi ultima, diferența dintre sexe s-a estompat. Totuși, a trebuit să dovedească că e capabilă să-și facă datoria de soldat ca să fie acceptată și a făcut eforturi mari să găsească intimitate pentru a avea grijă de igiena personală.

Pentru că a fost promovată, a fost transferată la altă unitate și acum comandă soldați mai tineri. Încearcă să-i ocrotească pe cei cu mai puțină experiență. Din păcate, pisica a dispărut în timpul unui bombardament. 

Acum, Helena e veteran. Știe să identifice o situație periculoasă și să aibă grijă de oamenii ei

– Ne e foarte greu să ne imaginăm dimensiunile realității pe care o trăiește Helena. Fiindu-i atât de apropiat și mergând des în Ucraina, reușești să percepi mai bine lucrurile? 
– Am locuit în Ucraina și am mers des de la începerea invaziei să duc echipament non-letal pentru unitatea Helenei. Am văzut distrugerea cauzată de ruși în Kharkiv și Dnipro, și am auzit foarte multe alarme antiaeriene. Ce mă frustrează foarte mult în discuțiile cu românii care mă întreabă de ce ar trebui să sprijinim Ucraina e faptul că această suferință se întâmplă unor oameni ca noi. Sunt oameni calzi, primitori, muncitori și au aceleași aspirații pentru o viață mai bună. 

Acum un an, nu-și puteau imagina că munca lor de-o viață poate fi distrusă și că vor deveni refugiați. Aveau locuri de muncă stabile sau o afacere mică, își permiteau să meargă uneori la restaurant sau să facă îmbunătățiri prin casă și acum depind de ajutoare umanitare și locuiesc într-un centru de refugiați. Sunt convins că, dacă Rusia va domina în Ucraina, asta e soarta care ne va aștepta și pe noi în câțiva ani. 

Helena nu s-ar fi gândit niciodată că va lua o armă în mână. Când a început invazia, locuia la Kiev, unde lucra la un documentar despre copii cu dizabilități, ieșea cu prietenii, dansa, mai mergea într-o vacanță sau la un festival de film prin străinătate. O viață tipică. După invazie s-a oferit voluntar civil și ajuta la evacuarea persoanelor vulnerabile (copii, bătrâni, persoane cu dizabilități) din zonele amenințate de avansul rușilor. Câțiva prieteni cineaști din străinătate îi oferiseră cazare și job în Europa de Vest, și se gândea să accepte. 

– Dar a ajuns să se înroleze în Garda Națională.
– Pe 9 aprilie a mers cu un microbuz spre Kramatorsk să evacueze mai multe familii. A ajuns la gară la mai puțin de-o oră după ce o rachetă rusească a omorât 51 de civili. A văzut copii dezmembrați și jucării acoperite de sânge, și atunci și-a spus că nu face destul și s-a oferit voluntar în Garda Națională.

Ceva s-a schimbat în ea după ce a văzut consecințele atacului de la Kramatorsk. Voia să lupte împotriva celor care au făcut asta. A petrecut câteva săptămâni într-o bază de antrenament, a învățat să folosească o armă, să ofere primul ajutor și să supraviețuiască în condiții de război. Apoi au mers în Donbas, în vară, unde au rezistat mai multe luni. Singurul motiv pentru care s-au retras spre Bakhmut a fost faptul că nu au avut destulă artilerie să-i sprijine. Progresele făcute de Ucraina în toamnă în Kherson și Kharkiv se datorează echipamentului militar trimis din vest. Acum Helena e veteran. Știe să identifice o situație periculoasă și să aibă grijă de oamenii ei. 

În fața brutalității unui invadator care îți neagă dreptul de a exista, orice om poate lua decizii pe care nu și le-ar fi imaginat pe timp de pace. 

Cum filmezi când moartea pândește la fiecare colț

– Mă gândesc că a dorit de la început să documenteze ce se întâmpla în Ucraina. Cum a apărut ideea concretă a unui documentar pentru care lucrezi din spatele frontului, în timp ce ea luptă și filmează?
– Ea filma mereu momente din viață, deci era cumva firesc că va filma și în timpul războiului. Nu a avut un plan de la început. Camera era și un mod de a-și păstra sănătatea mintală, îi dădea ceva de făcut dincolo de responsabilitățile ei imediate. Când s-a înrolat, a obținut permisiunea să filmeze, dar i s-a spus că datoria de soldat vine înainte, iar când a mers pe front prima oară, a înțeles de ce.

Moartea pândește la fiecare colț. A filmat zeci de ore de material cu viața ei din armată, dar nu a filmat deloc scene de luptă sau când se afla pe linia de contact. Ar fi fost iresponsabil față de camarazii ei. 

Adrian Pîrvu:

Totuși filmează ce se întâmplă după luptă și cum se desfășoară viața în momentele de liniște relativă dintre momentele de teroare. Filmează orașele distruse și civilii care refuză să plece chiar dacă au pierdut totul. 

Prin octombrie și-a dat seama că materialul filmat se conturează într-o poveste și am început procesul de producție.

A fost și încă e afectată de moartea celui mai bun prieten al ei din armată, Artem Sendetskiy. Au fost în aceeași bază de antrenament și în aceeași unitate în Donbas. Artem iubea filmele și muzica și primise permisie în august să meargă acasă pentru a se căsători. Helena era încă în spital când Artem s-a întors pe front. Un obuz a explodat foarte aproape de el și a petrecut o săptămână în comă înainte să moară. Avea 20 de ani.

Helena a mers la înmormântare și a vorbit cu mama și cu soția lui, iar unul dintre motivele pentru care vrea să facă filmul e pentru a păstra memoria lui Artem și a celorlalți camarazi căzuți. 

Helena are o natură blândă, modestă, liniștită

– Într-o postare de pe Facebook din 31 decembrie, Helena scria că a ajuns, în sfârșit, să creadă ce îi spun prietenii – că e puternică. Cum ai descrie-o tu?
– Nu exagerez deloc când spun că Helena e o persoană care nu minte și care mereu se ține de cuvânt. E foarte curioasă, muncitoare și are o natură blândă. E foarte conștiincioasă în toate lucrurile pe care le face. A terminat facultatea și masteratul ca șef de promoție, apoi a avut o carieră ca manager de proiect în diverse firme unde a excelat. Când a hotărât să se dedice documentarului, primul ei film a avut premiera la cel mai mare festival de documentar din lume și a luat multe premii. Acum, în mai puțin de un an, a ajuns să fie ofițer în armata ucraineană, să salveze viețile a sute de oameni și să comande soldați în luptă. 

Totuși, Helena e o persoană modestă, liniștită și care mereu încearcă să le dea o stare bună celor din jur. Existența ei ideală ar fi într-o casă mică la marginea pădurii unde să citească și să învețe să cânte la pian. 

– Acum trei ani, când am făcut cu voi un interviu despre „Totul nu va fi bine” pentru revista „Suplimentul de Cultură”,  v-am întrebat legat de fetița cu atrofie musculară spinală din film, care apasă pe un buton și se face bine, ce ați schimba în viața voastră dacă ar exista un buton magic. Helena a răspuns: „Nu putem apăsa pe un buton, dar unele lecții de viață ne fac să ne schimbăm perspectiva, făcându-ne să înțelegem mai ușor ce e important și ce nu. Acum 10 ani, cea mai bună prietenă a mea de atunci, Valya, m-a rugat să trec să o văd și i-am promis că mă duc cât de repede pot. Eram ocupată cu munca, așa cum suntem mulți, iar când mi-am făcut timp a fost prea târziu. Nu-mi pot ierta că nu m-am dus la ea în ziua aceea“. Aceste cuvinte o definesc foarte bine, nu-i așa?
– Helena a văzut lucruri pe care nu ni le putem imagina și a fost aproape de moarte de mai multe ori. A învățat foarte multe ca soldat, cineast și om, dar nu cred că s-a schimbat fundamental. E aceeași persoană contemplativă, curioasă. E sinceră și mereu ghidată de compasiune pentru cei din jur. 

– Faptul că filmează pentru un documentar îi dă mai multă rezistență în prima linie?
– Chiar ea spune asta. Filmatul îi dă un scop dincolo de ce face ca militar și îi amintește că o așteaptă o viață la finalul războiului. Călătoria la Praga a ajutat-o foarte mult, nu doar fiindcă s-a odihnit și a dormit într-un pat normal pentru câteva zile, dar și pentru că a întâlnit alți cineaști care au încurajat-o. În tranșee ai uneori senzația că ești uitat de lume, dar la Praga a fost în centrul atenției. Nu e genul de persoană care tânjește după asta, însă în contextul actual s-a încărcat cu energie pozitivă.

– Când îi expiră contractul? 
– La finalul războiului. Ar putea să iasă mai devreme pentru că deja a fost rănită, dar se simte responsabilă pentru oamenii din subordinea ei și încă nu poate lua această decizie. Totuși, mama Helenei e în vârstă și ea e singurul copil. Este o decizie grea.

Încercăm să funcționăm cât mai bine în situația dată

– Ați apucat să schițați un plan pentru noul film? E evident că nu puteți stabili o dată când să-l terminați, dar aveți o idee cât de vagă despre cum îl veți monta? 
– Este, într-adevăr, prea devreme să schițăm un plan, dar s-au întâmplat suficiente lucruri încât să ne imaginăm o structură narativă. Filmul va fi diferit de celălalt, însă există asemănări în abordare. În „Totul nu va fi bine”, Cernobîlul era fundalul pentru o poveste personală. În „Călătoria soldatului”, războiul din Ucraina va fi un fundal pentru povestea Helenei și a camarazilor ei. E interesată să spună o poveste valabilă pentru orice război în care oameni obișnuiți iau arma în mână să-i apere pe cei pe care îi iubesc. 

– Bănuiesc că îți trimite materialul pe măsură ce filmează. Cum e acest material?
– Merg des în Ucraina să-l copiez. Nu am văzut tot materialul. Consider că Helena ar trebui să fie cea care îl vede prima când va începe să-l monteze. Însă mi-a arătat câteva ore. Sincer, mi-e greu să-l descriu acum, poate și pentru că ea încă trăiește acele lucruri. Dar sunt convins că filmul va fi excepțional și că va fi relevant peste mulți ani. 

– Când v-am întrebat în 2020 ce planuri de viitor aveți, mi-ați spus: „La fel precum ceilalți, încercăm să trăim și să muncim într-o nouă normalitate”. Vă refereați la pandemie, dar între timp, noua normalitate a devenit o situație inimaginabilă acum trei ani. Cum găsiți o rază de speranță în acest prezent atât de nesigur? Cum o încurajezi pe Helena?
-Da, ne refeream la pandemie. Tocmai începuseră lockdownurile când am vorbit. Prin comparație, ne e dor de acele vremuri, dar nu e în natura noastră să ne plângem. E o situație inimaginabilă înainte de februarie 2022 și încercăm să funcționăm cât mai bine în situația dată. Pentru mine e ușor aici, în România, unde tot ce trebuie să fac e să lucrez și să găsesc resurse pentru filmul Helenei și pentru nevoile ei de pe front. Consider că mă apără și pe mine acum. 

Cuvintele de încurajare sunt superflue de multe ori, așa că mă limitez să-i spun că e iubită de mulți oameni, că o așteaptă o viață dincolo de război și că sunt convins că va face toate lucrurile pe care și le dorește după. 

Cel mai important pentru ea și cei care ne apără pe noi toți acum în Ucraina e să știe că nu sunt uitați. 

Adrian Pîrvu:

Am învățat de mult că nu pot s-o conving pe Helena să-și schimbe decizia odată ce a luat-o

– Spune-ne mai multe despre ce ai făcut de un an încoace. Ai alergat tur-retur cu ajutoare pentru unitatea ei, ai strâns bani în România pentru o dronă și o cameră GoPro, te ocupi de finanțare…
– Când a început invazia, locuiam la Kiev. Nu mai puteam să lucrez acolo și, cu problemele mele de vedere, aș fi fost o povară. M-am mutat înapoi la București și am început să lucrez la diverse proiecte video. Am învățat de mult că nu pot s-o conving pe Helena să-și schimbe decizia odată ce a luat-o și, chiar dacă am încercat mai multă vreme să o conving să plece din Ucraina, din momentul în care s-a înrolat am decis că cel mai bine ar fi să o susțin. 

Am organizat mai multe strângeri de fonduri online pentru ea, ca și cineastă, și pentru unitatea ei. Comunitatea cineaștilor din România a fost foarte generoasă și a contribuit de mai multe ori. Am primit și o mașină de la o familie care dorește să rămână anonimă. Mașina e acum în Ucraina. 

Procesul de finanțare a filmului abia a început, în octombrie 2022. Am câștigat un pitch la CineDoc Tbilisi și două premii la East Doc Forum la Praga. Acești bani ne permit să susținem proiectul pe termen scurt. Între timp, eu mă ocup de dezvoltarea proiectului la laboratorul internațional de producție EURODOC 2023 și în această perioadă refac bugetul și planul financiar. Fiind un documentar în dezvoltare, mai avem mulți bani de strâns, dar sunt încrezător că voi găsi resursele necesare să-l facem la un standard înalt. 

FRAGMENTE DIN JURNALUL DE FRONT AL HELENEI

Helena Maksyom ține pe Facebook un jurnal în texte și imagini despre experiența ei de război. Îl scrie în engleză, pentru a ajunge la cât mai multă lume. 

Iată câteva fragmente:

Nu am fost niciodată o persoană leneșă… Am muncit mult, i-am ajutat pe ceilalți, am făcut sport, am dereticat, mereu am învățat ceva nou… Mai ales am învățat ceva nou – ceva interesant și de ajutor. Acum învăț să am grijă de răniți, să recunosc zgomotele diferitelor arme și cât de departe e zgomotul, învăț să-mi curăț arma… și să trag cu ea. (2 iunie 2022)

Mi-e greu să scriu această postare, mi-e greu să accept că prietenul meu în vârstă de 20 de ani, Artem Sendetskiy, a murit azi-noapte… A fost grav rănit pe 26 septembrie și nici măcar nu s-a trezit înainte să moară. I-am ascultat de multe ori vocea în mesajul pe care mi l-a trimis pe 25 septembrie… Spunea că s-a odihnit bine în scurta lui vacanță și că e foarte bucuros pentru permisia pe care o primisem ca să merg la un festival de film la Berlin. Artem era blând, atent, haios, curajos și foarte tânăr. Artem Sendetskiy se însurase acum două luni. (3 octombrie 2022)

Îmi crește inima când aud cum băieții vorbesc cu soțiile sau copiii lor – glumesc, promit lucruri, zâmbesc. Cei pe care îi admir nu recunosc că situația aici e foarte grea. (13 iunie 2022)

Timp

O lună trece ca un an sau chiar doi
Sper numai să nu îmbătrânesc prea repede și să mai am o curiozitate în viață
Sper să mai vreau să fac copii
Sper să mai vreau să fac filme pentru că simt că asta trebuie să fac, pentru că trăiesc ceva ce cuvintele nu pot descrie…
Pentru că nu putem amâna prea mult adevărul 
Sper să nu avem nevoie de mult timp pentru a învinge această diabolică Rusie. (3 august 2022)

Cu ce te poți obișnui:

– să nu faci duș
– să porți mult timp aceleași haine
– să nu dormi șase ore sau nici două ore, zile în șir
– să nu poți vorbi cu prietenii când ești foarte tristă
– sunetele artileriei ofensive și defensive
– să ai tot timpul arma la tine
– corpurile rănite ale camarazilor
– gemetele suferinței
Și multe alte lucruri pe care altădată le credeai imposibil de gestionat
Dar…
Să primești un scurt mesaj despre moartea Prietenului tău drag
Nu e ceva ce crezi că poți gestiona…
Și nu vorbesc de somn ori de dușuri…
Ieri mi-a trimis doar atât: +
Iar azi tovarășul lui mi-a dat un mesaj scurt despre moartea lui, fără prea multe detalii…
Nu-i voi mai putea auzi niciodată vocea
Niciodată! (16 februarie 2022)

Deci am avut o mică vacanță și în prima zi n-am făcut nimic altceva decât să dorm și să fac duș. Creierul meu nu putea duce mai mult. (9 iulie 2022)

Nu pot să nu mă gândesc la „Trainer” (Antrenorul); mi-a dat suc de mere. Sucul de mere e ceva foarte rar în Luhansk… Era curajos și deștept. Un bărbat adevărat! Putea fi un tată grozav… Nu mai e cazul, a fost deja înmormântat. Când închid ochii, îi văd fața. Nu cred că o să mai pot bea suc de mere vreodată. (5 iunie 2022)

Azi Oleg, care are 19 ani, a fost rănit grav… a pierdut mult sânge. Era evident să suferă, dar zâmbea și spunea că e OK. Și mai știți ce a spus? „Te rog să nu-i spui mamei că am fost rănit!” (9 iunie 2022)

Primesc mesaje de la Prietenii mei și ele mă fac să simt ceva mai mare ca ura. Simt Iubire… și pot visa la un viitor mai bun

Știți… prietenii mei sunt Cei Mai Buni. (19 noiembrie 2022)

Documentarul „Totul nu va fi bine” de Helena Maksyom și Adrian Pîrvu poate fi vizionat contra cost pe Vimeo (https://vimeo.com/ondemand/ewnbf2020). Banii sunt folosiți pentru a finanța „Călătoria soldatului”.

Foto: Helena Maksyom / Facebook

Urmărește-ne pe Google News