ComenteazăRaisa Pădurean zâmbește cald. Dacă elimini pereții albi și triști ai spitalului, du-te-vino-ul de oameni în pijama și personalul medical, ai zice că două prietene s-au întâlnit la o cafea să mai vorbească de una alta. Nu lasă să i se vadă suferința. Femeia a fost operată în urmă cu câteva zile de cancer mamar, boală de care a aflat doar de trei săptămâni. Este profesoară la Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, singura școală de limba română de acolo, o școală a cărei istorii recente a cuprins devastări, arestarea profesorilor, intimidarea elevilor, vandalizare. Dar Raisa Pădurean crede că istoria trebuie scrisă începând cu binele din ea, așa că în povestea asta este vorba despre curaj și valori, despre dreptate și neclintire.
Scoate telefonul, intră pe Facebook și îmi arată pozele colorate de la ultimele serbări de sfârșit de ani școlar. Era diriginta clasei a 12-a și marele său regret este că nu le va fi aproape și poate doar să spere că elevii ei în ultima zi de școală, la „ultimul sunet”, cum se spune acolo, își vor pune cocarde și panglici tricolor. „Ia uitați ce frumoși sunt în costum național!”, îmi arată la rând pozele.
„Nu avem frică nici de acele autorități care permanent te monitorizează. Reveneau înainte de 1 septembrie când avem deschiderea anului școlar, înainte de ultimul sunet, că sunt de la KGB, că au păstrat structura rusească din timpul sovietic, și nu avem voie să intonăm imnul de stat al Republicii Moldova și nu avem voie să arborăm drapelul. Ei, ca să știți, că noi nu arborăm drapelul să nu stricăm copiilor sărbătoarea, dar am inventat panglicile tricolor. La ultimul sunet absolvenții ies cu panglica tricolor și la 1 septembrie, elevii din clasa întâi sunt legați cu această panglică. E o minunăție să vezi acești copii”, spune cu mândrie profesoara.
Profesor la școala românească din Tiraspol. A fost arestată și casa ei percheziționată pentru că voia să predea în limba română
E greu să înțelegi ce îl mână în lupta asta care pare fără sfârșit a unui profesor la școala românească din Tiraspol, Transnistria. Salariile acolo sunt în jur de 200 de euro pentru cadrele didactice cu vechime mare, cum este Raisa Pădurean care lucrează în învățământ de 24 de ani. „Multă lume m-a întrebat de ce nu plec și de multe ori m-am gândit să plec, dar așa de tare suntem atașați unul de altul, de părinți, de elevi. Pentru că sunt părinți care au copii și mai mici, care au absolvit și ne zic: Doamna profesoară, nu ne lăsați, mai vine altul din urmă! Și te uiți în urma copiilor că sunt dornici, vor să învețe și dacă plec eu, pleacă altul, cine rămâne? Pentru că multă lume se gândește ce să pierd, plec și trăiesc acolo unde e liniște, dar noi deja ne-am obișnuit”, povestește femeia de pe patul de spital.
Profesoara își amintește de nenorocirea din 2004, când întreg liceul a fost devastat și ea și directorul arestați din fața școlii chiar de șeful poliției din Tiraspol. Dar nu s-au descurajat și au reușit în același an să redeschidă școala și să înceapă cursurile. „Era devastată clădirea, pereții claselor, geamurile, ușile rupte, scoase din bălămăli, groaznic era. Și icoanele au fost aruncate de pe pereți, portretele scriitorilor. Dar știți că acea icoană și portretul lui Eminescu le-am luat întregi după ce am revenit la studii. Sunt singurele lucruri care au rămas întregi, portretul lui Eminescu pe care eu îl am în clasa mea și azi. Am pe perete și icoana care stă în hol pe colt, nici sticla n-a fost măcar crăpată sau atinse ceva”, povestește despre semnele mici care le dau curaj să continue.
Profesoara predă limba rusă și spune că știe să facă foarte bine distincția între o cultură și o politică nedreaptă. La Liceul „Lucian Blaga” mai sunt acum aproape 150 de copii. Înainte să înceapă opresiunea, erau 800 de elevi care își doreau să învețe în limba română, dar s-au împuținat treptat. „Am trecut și prin maltratări, și prin aresturi, și fiul a fost arestat din motive politice. Are interdicție, nu mai poate veni acasă, de câteva ori a încercat, iar ultima dată a fost prevenit că dacă mai încearcă va fi arestat și nu mai ieși din pușcărie, este declarant spion. Niciun act nu mi s-a dat la mână”, își spune suferința profesoara din Tiraspol.
„Ai pecetea pusă pe frunte că ești român și gata și nu te mai angajează nimeni nicăieri. Deci ultimul loc de muncă este școala românească. Și cu părere de rău avem puțini elevi, ore puține. 143 de elevi. Am avut cu ani în urmă peste 800, erau mulți elevi, doritori sunt și acuma care doresc să învețe în școala românească, dar după atâtea percheziții, după atâtea devastări, părinții se tem pentru copii lor și dau copiii la alte școli sau chiar la școala rusească. Ori îi duc peste Nistru, în partea dreapta pentru că acolo copiii au condiții”, își continua povestirea Raisa Pădurean.
„Când am venit prima dată la București și am văzut atâta frumusețe și bunătate în jurul nostru…”
Legătura profundă cu ai tăi, cu cei care-ți vorbesc limba, o face pe profesoară să se emoționeze. Chiar dacă în Transnistria n-o să mai găsești oameni care să vorbească deschis și fără frică româna, mulți își amintesc de originile lor adevărate. Se bucură de ele la evenimente, unde nu au voie să intoneze imnul Republicii Moldova sau al României și sunt chiar supravegheați de poliție în timpul manifestărilor. Mai reușesc însă să strecoare un strop de bucurie. „La o altă serbare am cântat imnul liceului, apoi imnul Republicii Moldova, iar când a început școala am intonat cu elevii clasei a 12-a chiar și imnul României. Erau părinți, profesori, la prima mea lecție de diriginție și am văzut lacrimi în ochii unor părinți: Doamnă, nu ne-am așteptat să auzim și imnul României. La prima oră de diriginție au venit și copii din alte școli, școli cu chirilice, rusești. Și au dansat copiii”.
Raisa Pădurean nu va uita niciodată prima vizită în București. „Prima dată am fost în 1988, am avut o foaie, ocupasem un locul 1 la un concurs: cel mai bun specialist și mi-au dat o foaie turistică pentru o zi, am fost în zona Tulcea. De la Odessa am venit pe vapor și am ajuns la Tulcea. Dar am stat doar câteva ore. Și a doua oară am fost cu un grup de copii de la școală, în 1995. De Crăciun în București cu 45de copii. Eu atunci am văzut pentru prima dată cum sărbătoresc românii Crăciunul, am rămas cu atâtea impresii. Copiii au fost cazați în familii, deci gazdele aveau grijă, toată ziua aveau un program, excursii. Acea sărbătoare de Crăciun niciodată n-o să-mi dispară din memorie. Dar prima dată când am venit și am văzut atâta frumusețe și atâta bunătate în jurul nostru și atâta atenție, mie nu-mi venea să cred, în comparație cu ce auzeam noi”. Tot în București a ascultat pentru prima oară slujba religioasă în română și a fost atât de fericită.
„Sunt o parte din români care nu au fost niciodată în România și acolo este o politică murdară, despre România se vorbește urât, că sunt țigani, că românii sunt fasciști, că România în al doilea război mondial a fost cea care a ocupat Basarabia, deci atâtea lucruri murdare. Și e istoria pe care de fapt am învățat-o și când eram noi elevi. Să-mi fi zis mie cineva că eu sunt româncă în timpul când eram elevă… Dar noi știam că suntem români pentru că noi l-am avut pe bunicul care a murit la 103 ani și el ne zicea că noi suntem români, băi, nu suntem moldoveni, vorbea el țărănește așa. Nu ascultați ce vă învață învățătorii la școală, că vă zic minciuni. Și pentru noi părea uneori că bunicul o ia razna. Și apoi în 89-90, când s-a început mișcarea de eliberare națională, când am înțeles adevărul istoric și am început să citim din cărți și istoria românilor și să citim clasicii români. Doamne, cât am pierdut noi din viață”, spune cu oftat femeia.
Ne-am despărțit pe holurile Spitalului Colțea. Urmează să înceapă chimioterapia și vor urma o serie de drumuri costisitoare spre România la tratamente. Și Raisa Pădurean nu-și dorește decât să se întoarcă la elevii ei și să-i vadă la fiecare serbare cum poartă tricolorul în piept.
Cei care își doresc să o ajute pe Raisa Pădurean să învingă boala, o pot face donând, în contul:
EURO RO39BTRLEURCRT0450710301
LEI RO89BTRLRONCRT0450710301