Exhumarea care arată un genocid asupra copiilor într-o țară din Vest. Interviu: „Oamenii nu învață cu ușurință din istorie”

Fără legătură între ele, descoperirile arată abuzuri care au avut loc într-o perioadă neagră a istoriilor celor două țări asupra copiilor considerați „diferiți”. În Canada, guvernul voia să-i facă „albi” pe indigeni, supunându-i la atrocități de neimaginat, în România, căminele spitale din comunism găzduiau în condiții inumane și de teroare copii cu handicap sau orfani.   

Fotografia care a câștigat World Press Photo poate fi văzută și la București

Canadianca Amber Bracken, în vârstă de 38 de ani, este câștigătoarea ediției din 2022 a concursului internațional de fotografie World Press Photo. Fotografia premiată a fost realizată în Kamloops, un oraș din British Columbia, Canada, unde a funcționat cea mai mare școală rezidențială din țară. 

Dintre cei 150.000 de copii care au intrat în școlile rezidențiale ale Canadei, se estimează că 4.100 nu s-au mai întors niciodată la familiile lor. Școlile au fost administrate de Biserica Romano-Catolică până în 1969. 

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

În primăvara lui 2021, la școala din Kamloops au fost descoperite peste 200 de cadavre ale copiilor indigeni internați la școală și considerați dispăruți. Reportajul realizat de fotojurnalista freelance a fost publicat în „The New York Times”. 

• Fotografiile câștigătoare la cea de-a 65-a ediție a World Press Photo vor fi expuse în opt orașe din țară: București, Timișoara, Cluj, Brașov, Sibiu, Iași, Constanța și Oradea. Timp de 35 de zile, fotografiile vor fi expuse simultan, în perioada 1 mai-4 iunie, în București, Cluj și Timișoara. Ulterior vor fi prezentate publicului din celelalte orașe din circuit, detalii pe pagina de Facebook a expoziției. 

Victime ale școlilor „care trebuiau să scoată indianul din copil”

Libertatea: Pentru prima dată, câștigătoarea World Press Photo 2022 este o fotografie în care nu apare un personaj. În schimb, imaginea ta surprinde un șir de cruci, pe care sunt puse niște rochii roșii și portocalii. Cum ai ajuns să faci această fotografie?
Amber Bracken: În mod concret, nu apare nicio persoană vie. Dar eu simt că acea fotografie e bântuită, ca și cum ar fi spirite în ea. Fotografia reprezintă sute de copii care au dispărut și nu s-au mai întors niciodată acasă.

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

Descoperirea mormintelor din Kamloops a fost o știre națională în Canada, o informație care nu putea fi evitată. Anunțul s-a făcut în primăvară, dar eu m-am dus acolo abia în vară. În iulie, The New York Times a angajat un jurnalist local care să lucreze cu noi. Atunci am simțit că lucrurile se calmaseră suficient de mult cât să fie în regulă să merg la Kamloops.

– Care este istoria Școlii Rezidențiale din Kamloops, British Columbia?
– Școlile rezidențiale, cum a fost cea din Kamloops, au fost finanțate de guvernul canadian și cel mai adesea erau administrate de biserici – Biserica Catolică și nu numai. 

„Acele școli erau în mod explicit destinate «să scoată indianul din copil», adică să-i învețe pe copiii indigenilor «să fie albi», să se integreze în societatea de tip european.”

Copiii sufereau multe abuzuri acolo – fizice, emoționale și sexuale. Erau pedepsiți dacă vorbeau în limbile lor native sau dacă încercau să se revadă cu membrii familiilor lor. Majoritatea erau tunși forțat, în condițiile în care părul lor era un simbol cultural, și erau obligați să poarte haine europene. 

Ca să nu mai vorbim despre neglijență! Multe dintre aceste școli erau subfinanțate și nu le dădeau copiilor suficientă mâncare și nici tratamente. Copiii mureau din cauza unor boli care ar fi putut fi prevenite sau tratate.

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

Peste 4.000 de copii au dispărut din școlile rezidențiale din Canada

– La cât se estimează victimele acestor tipuri de școli?
– În 2015, un raport al Comisiei pentru „Adevăr și Reconciliere” (n.r., The Truth and Reconciliation Commission se ocupă de cei afectați direct sau indirect de experiența în sistemul de Școli Rezidențiale) a concluzionat că cel puțin 4.000 de copii nu s-au mai întors acasă din școlile rezidențiale. Dar comunitățile indigene cred că acest număr e de fapt mult mai mare. 

Se consideră că 150.000 de copii au intrat în aceste școli în perioada cât au funcționat ele, așa că au avut un impact multigenerațional. Au produs o traumă incredibilă în familiile și comunitățile indigene, precum și la nivel individual celor care au ajuns acolo. 

Mulți supraviețuitori vorbesc despre faptul că le-a fost toată viața rușine cu ei, cu limba lor și cu cultura lor. Vorbesc despre cât de greu le-a fost să-și manifeste afecțiunea față de copiii lor. Au trăit mereu cu simptome grave de sindrom posttraumatic.

– Cum te-ai simțit atunci când ai ajuns la acel memorial dedicat copiilor dispăruți?
– Ca și când aș fi ajuns la o înmormântare. Comunitatea a rămas până în ziua de azi într-un ceremonial continuu. Trebuie să înțelegem că descoperirea cadavrelor acestor copii a însemnat redeschiderea unei răni mai vechi. Pentru comunitate, nu este o pierdere istorică, ci o durere imediată. Când am ajuns eu, oamenii încă aduceau la memorial ursuleți de pluș, țigări, lumânări, flori, jucării și pantofiori, diverse ofrande. A fost foarte greu pentru mine din punct de vedere emoțional să fiu acolo și să încerc să navighez prin această situație. 

Rochiile roșii, simbolul femeilor indigene dispărute sau ucise

– Și ce imagine te-a întâmpinat?
– În drumul spre oraș se puteau vedea toate aceste haine mici, înșirate pe marginea drumului principal. Imaginea asta m-a lovit: era ca o reprezentare fizică a dispăruților. Ei au fost găsiți în morminte care nu erau înregistrate în evidențele publice, care nu erau marcate, pentru care nu s-a făcut niciun efort să fie amintiți. Iar comunitatea le-a făcut o reprezentare fizică într-un spațiu pe care nu-l puteai ocoli, de care nu puteai fugi. 

Recent, am aflat că persoana care și-a imaginat această instalație este o localnică, care spune că a avut această viziune, pur și simplu, fără să se gândească la ea. A ales ca rochițele să fie roșii pentru că ele au devenit un simbol al femeilor indigene dispărute sau ucise. Prima instalație a fost realizată la începutul anilor 2000 de un artist din Winnipeg. De asemenea, există și portocaliu, culoare reprezentativă pentru supraviețuitorii școlilor rezidențiale. 

Iar ceea ce par a fi cruci nu sunt de fapt asta. Autoarea spune că n-o deranjează că lumea le vede ca pe niște cruci, dar ea le-a imaginat ca pe niște mici stele.

„Oamenii nu excelează în a învăța din trecut”

– Autoritățile canadiene au declarat că aceste școli făceau un genocid cultural asupra comunității indigene. Crezi că fotojurnalismul, în special când e premiat, poate contribui la oprirea acestor practici pe viitor?
– Sper, dar realist cred că oamenii nu excelează în a învăța din trecut. Toate popoarele au o parte urâtă a istoriei lor și te-ai gândi că știm mai bine decât să intrăm într-un război sau să asuprim un grup cultural. 

Practic, ar trebui să nu facem lucrurile pe care le comitem acum, însă continuăm să mergem pe calea bătătorită de strămoșii noștri. Oamenii nu învață cu ușurință din istorie. Nu cred că munca mea va contribui la prevenirea unor evenimente asemănătoare. Însă cred că poate fi eficientă în procesul de a-i trage la răspundere pe responsabili. Și, poate, această răspundere poate contribui în a ne ajuta să învățăm suficient de bine lecția cât să n-o mai repetăm în viitor.

„Trecutul are un ecou puternic în prezent”

– Cum ai devenit interesată să documentezi problemele populațiilor indigene din America de Nord?
– În general, am fost interesată de inegalitatea și marginalizarea din Canada. Grupul care a fost marginalizat pe scara cea mai largă și continuă să fie asuprit e reprezentat de popoarele indigene din Canada. La început m-a interesat să văd de ce se întâmplă asta și am descoperit că facem în continuare aceleași lucruri despre care eu am învățat în școală că s-au întâmplat mai demult. Trecutul are un ecou puternic în prezent.

Pe măsură ce am aprofundat subiectul, mi-am dat seama că fiecare problemă de azi – cum ar fi pierderea limbii, suprareprezentarea în sistemul penal, mortalitatea precoce, problemele de dependență de substanțe, rata omuciderilor și disparițiilor în rândul femeilor indigene – își are rădăcinile în problema colonizării și a acestor școli rezidențiale, ca instrument al colonizării. Așa că ceea ce a pornit ca o grijă pentru inegalitățile din societatea noastră a devenit un soi de obsesie pentru impactul continuu pe care îl are colonizarea. 

Etica fotografierii oamenilor în suferință

– Ce te-a motivat să devii fotograf, fotojurnalist? 
– Cred că am devenit interesată de fotografie pentru că în copilărie albumele noastre de familie erau destul de fragmentare. Mama mea a trebuit să crească patru copii și era destul de mult haos în jur, așa că făceam destul de rar fotografii. Am simțit că aș repara asta, dacă aș face eu un album foto complet al familiei. Sigur că e o noțiune naivă, dar m-am gândit că asta ar aduce un soi de liniște în povestea familiei noastre.

În plus, în adolescență eram o fire destul de artistică, îmi plăcea să desenez și să pictez. Dar îmi doream să fac ceva important pentru lume, care ar fi de ajutor oamenilor din jur, așa am ales fotojurnalismul.  

– Ai avut momente în carieră când ți-a fost greu să fotografiezi ceva?
– Multe momente. Aproape de fiecare dată când cineva plânge, mi se pare dificil să-l fotografiez. Nu vreau ca omul să simtă că mă năpustesc asupra lui când deja este trist. De pildă, recent am fotografiat un iranian care a avut probleme grave din cauza politicilor lui Donald Trump. Când m-am dus la întâlnirea cu el, chiar la început, a început să plângă vorbind despre fiica lui. Pentru că nu i-am cerut aprobarea în prealabil, n-am vrut să-l fotografiez atunci. Mai târziu, am vorbit și i-am făcut câteva fotografii care sugerau emoțiile lui. Cred că aș fi avut niște fotografii mai bune dacă le făceam de prima dată, dar nu regret că am protejat relația cu el. 

Nu cred că e greșit să reprezinți durerea sau alte lucruri complexe și dificile, însă cred că oamenii trebuie să aibă ceva de spus despre modul în care sunt reprezentați în cele mai vulnerabile momente.

– Ai în plan să ajungi în Ucraina, poate după ce se încheie războiul?
– După ce am câștigat acest premiu, cineva m-a sunat și mi-a zis să merg în Ucraina, pentru că e nevoie ca ochii istoriei să fie pe ei. Însă nu-mi doresc să merg, pentru că acolo sunt deja mulți jurnaliști incredibili, care înțeleg problemele sociale și politice complexe ale regiunii, în vreme ce eu sunt un nou-venit în toată această istorie. Eu încă n-am acea înțelegere profundă – pe care o am în problema colonizării în Canada. 

„Mă îngrijorează gândul că oamenii vor cataloga fotografiile ca deep fake” 

– Crezi că în jurnalism fotografia poate contribui la combaterea teoriilor conspirației, în condițiile în care oamenii sunt tot mai neîncrezători în mass-media? 
– Știu că unele studii susțin ideea că dacă ai fotografii incluse în articole asta sporește mult credibilitatea acelui material. Recent, am mai văzut un studiu despre oamenii care au o încredere foarte mică în mass-media și cum o modalitate de a le recâștiga atenția este prin fotografie.

Așa că sper ca fotografia să aibă în continuare un astfel de rol, însă sunt și conștientă de faptul că intrăm într-o perioadă în care deep fake-urile prind tot mai mult teren. Mă îngrijorează gândul că va veni un moment când oamenii se vor uita la niște mărturii digitale și le vor cataloga drept fake news. 

– Trăim și într-o lume inundată de fotografii: avem toți telefoanele pline cu poze, conținutul de pe rețelele sociale e format mai ales din imagini. Cât de mult contează asta și cum te simți într-un astfel de mediu?
– Nu putem nega că trăim în niște timpuri foarte vizuale. Psihicurile noastre sunt inundate de fotografii tot timpul: pe lângă fotografiile personale, există cele publicitare, de pildă. De asta cred că e mai important ca oricând să avem aceste conversații despre educație vizuală. Mi-ar plăcea să devină un subiect predat în școli, ca să fim mai bine pregătiți să analizăm informațiile pe care le primim și să fim mai puțin vulnerabili la manipulare. 

Urmărește-ne pe Google News