„Plecați de mai multe generații în țări mai îndepărtate, destui români dobândiseră cetățenia țării de adopție, nemafiind înregistrați distinct în statisticile acelor state, ca minoritari. Statisticile statelor înconjurătoare, în care se promova o intensă politică de desnaționalizare și de asimilare, ascundeau în mod voit realitățile românești, fie prin diminuare falsificată, fie chiar prin negarea românilor ca atare. Aceasta a fost situația în diverse state balcanice unde aromânilor sau timocenilor nu li se recunoștea calitatea de români. Nici statul roman nu a avut posibilitatea, de multe ori nici interesul, de a întocmi statistici corecte privind numărul și răspândirea fraților de peste hotare. notează istoricul Cezar Dobre în lucrarea sa „Români în lume – Secolul XX”.
În 1942 se aprecia, conform unor documente ale vremii, că șase milioane de români trăiau peste hotare. În spațiul balcanic, din punt de vedere numeric, românii din spațiul ex-iugoslav se situau pe primul loc urmați de cei din Grecia, Bulgaria și Albania.