ComenteazăCând știi că aici nu e, ești super liniștit, te gândești că ești invincibil, că nu are cum să ți se întâmple ție, dar când apare și lângă tine, atunci devine real.
Alina Medoia, student român din Perugia:
- Una dintre cei aproape un milion de români aflați în Italia, Alina împarte o casă cu cinci alte persoane, dintre care una este cadru medical, iar alte două lucrează la un centru pentru oameni fără adăpost
- Coronavirus a intrat în discuțiile și mintea ei, încet, ca un inamic ce stă la pândă și apoi atacă
- După ce Italia a decretat stare de urgență, un prieten al colegilor ei de casă a murit într-un accident de mașină: “Atunci ne-am dat seama cât de serios e totul – moare un prieten și nu poți să mergi la înmormântare”
“La început nu aveam atenție pentru asta, adică nu așa ca acum”, povestește Alina. Astăzi sunt 14 zile de când nu a mai ieșit din casă, decât pe balcon, unde și-a instalat un hamac din care privește străzile goale.
Cum a început totul?
Prima ei amintire care are ca subiect coronavirus este de pe la începutul lunii februarie, când mergea la un curs de teatru, un fel de laborator la care participă mai mulți străini.
Ideea din spatele acestui laborator este condiția străinului văzută drept condiția ideală a actorului, mai ales dacă nu vorbește limba, și atunci mijlocul de comunicare devine un zid, explică Alina.
Primul val de discriminare: italieni împotriva chinezilor – “Îi vedeau pe chinezi fiind viruși, deci mai puțin oameni. Îi considerau periculoși și încercau să îi țină la distanță”.
La acest laborator a cunoscut mai multe persoane venite din China, dar și italieni cu trăsături asiatice.
Pentru că subiectul coronavirus începea să ocupe tot mai mult spațiu în discuțiile fiecăruia și, mai ales, afecta o întreagă categorie de oameni, doar pe baza aspectului fizic, au hotărât ca în cadrul laboratorului să facă niște performance-uri care să ajute la încetarea discriminării. Dar curând și participarea la laborator a devenit imposibilă.
“Teoretic încă merg, practic, nu”, glumește Alina.
Frica de a mai tuși în public
Alina își amintește că prima discuție serioasă pe tema coronavirus a avut-o cu o prietenă din Taiwan, studentă și ea în Italia. “Îmi spune că simte că oamenii se uită diferit la ea și că îi e rușine să mai strănute, să mai tușească. Că uneori îi vine, dar se simte prost, că simte o tensiune”.
În prima fază, oamenii au început să nu mai meargă la restaurantele chinezești sau să-și mai facă cumpărăturile din magazinele chinezești, spune Alina. Când a văzut asta a început să discute în casă, cu colegii ei, dacă ar trebui să mai cumpere mâncare chinezească.
“Atunci am căutat prima dată pe net – «cât timp stă virusul pe obiecte?» ”, își amintește ea. (n.r. dacă sunteți curioși, răspunsul există în studii)
Semestrul II – La o lună după primele cazuri de coronavirus în Italia
Semestrul al doilea l-a început în același timp în care numărul celor infectați în Italia creștea într-un ritm galopant. Ea a avut primul curs pe 20 februarie și într-un fel o lua din nou de la capăt, toți colegii care îi deveniseră prieteni plecaseră înapoi acasă.
“Când am mers la primul curs nici nu mă gândeam la coronavirus. A început facultatea și am cursuri, aia era ideea.”
Dar și la facultate se vorbea tot despre coronavirus. Virusul intrase în toate instituțiile publice, nu mai era “o chestie exterioară, la chinezi”.
În aceeași perioadă au început să se confirme și primele cazuri din Perugia.
“Când știi că aici nu e, ești super liniștit, te gândești că ești invincibil, că nu are cum să ți se întâmple ție, dar când apare și lângă tine, atunci devine real. Atunci te gândești că e ceva periculos, că ți se poate întâmpla și ție și începi să ai și empatie”, explică Alina.
Iar semestrul al doilea s-a încheiat repede pentru Alina, după doar trei cursuri.
A aflat că se suspendă cursurile într-o seară, pe când era la o cină cu niște prieteni. Au văzut împreună că de pe 5 martie se închid toate universitățile.
Dar primul gând a fost că e și bine, că nu mai trebuie să se trezească dimineața și să meargă la universitate, treptat totul s-a transformat într-o senzație de sufocare.
Apoi, au început să se închidă și restaurantele și barurile și a realizat că nu va mai avea unde să iasă.
Tot atunci, la început de martie, a primit un telefon și de la SNSPA, universitatea unde studia în București, prin care i s-a spus că trebuie să hotărască ce va face.
Telefonul ăsta m-a făcut să îmi conștientizez ipostaza.
Alina Medoia, student român din Perugia:
În momentul ăla încă avea opțiunea să se întoarcă în țară, și să participe online la cursurile din Italia. Putea de asemenea să întrerupă mobilitatea Erasmus și să păstreze banii primiți, dar să îi justifice prin chitanțe în cazul în care deja îi cheltuise pe chirie sau alte necesități. Dacă se întorcea, putea continua semestrul al doilea în București. Dar și în țară, universitățile se închiseseră.
Alina vizualiza scenariul care ar fi așteptat-o în țară – ea singură într-un apartament, în autoizolare, departe oricum de părinții și prietenii ei.
“Oricât mă gândeam să mă întorc mi se părea absurd”, spune Alina.
Așa a decis să rămână în Perugia. “Știam că și scenariul din România o să se înrăutățească”, spune Alina după ce a văzut modul în care a escaladat pandemia în Italia.
8 martie, ultima zi în care a ieșit din casă și în care a mers cu un prieten la un restaurant, iar chelnerul i-a rugat să stea față în față, nu unul lângă celălalt la masă.
“Moralul meu scăzuse și nu mai aveam chef de nimic. Apoi au început să se anuleze zborurile. Trebuia să vină un prieten în vizită și nu a mai putut, lucru care părea imposibil la început”, povestește ea cum se simțea atunci când a decis să nu mai iasă din casă pentru un timp.
În aceeași perioadă a aflat o veste îngrozitoare – un prieten de-al colegilor ei de apartament murise într-un accident de mașină, iar la înmormântarea lui nu puteau participa cei dragi.
“Atunci ne-am dat seama cât de serios e totul – moare un prieten și nu poți să mergi la înmormântare”, spune ea.
Decretul care îi ține în casă
Ca să ieși din casă ai nevoie de un formular completat pe care să îl ai la tine în caz că te oprește poliția pe stradă. Trebuie să dovedești că faci una din acțiunile care încă sunt permise: că te duci ori la muncă, ori la spital, ori la farmacie, ori la supermarket, spune Alina. Același lucru se întâmplă deja și în Franța.
“Noi îl luăm de pe internet și îl printăm, nu știu cum fac cei care nu pot face asta”, explică Alina cum intră în posesia formularului.
Nu mai putea ieși nici din casă, nici din țară. Toată Italia era deja zonă roșie.
Atunci era clar că cel de-al doilea val de discriminare începuse și italienii erau acum cei discriminați – “ai venit din Italia, deci ai adus coronavirus”.
“M-am liniștit când am înțeles că cea mai bună soluție e să stau pe loc. Dacă prima oară o priveam ca pe o privare de libertate, că sunt într-o cușcă, dar m-am liniștit când am înțeles că e o decizie pe care o iei pentru binele tău și al altora”, spune Alina.
Acum, fricile Alinei sunt fricile fiecăruia dintre noi:
- că pățesc părinții mei ceva
- că pățește ceva cineva cunoscut
- că pățește ceva eu -sau oricine din apartament că deja suntem egali, luăm toți
- că toată situația se prelungește și se transformă totul într-o distopie îngrozitoare“.
La aceste frici, se adaugă și cea mai mare frică a celor care trăiesc în străinătate pe timpul pandemiei – frica de a avea orice problemă de sănătate.
Dacă merg la spital eu nu știu bine să explic în italiană ce am, e riscant oricum să merg la spital, e riscant și să iau pe cineva care m-ar ajuta cu comunicarea.
Alina Medoia, student român din Perugia:
Dar încearcă să își păstreze privirea curioasă și mintea limpede și încrezătoare în bine.
Dintr-o casă în care locuiește la peste 1700 de km de majoritatea persoanelor ei dragi, Alina transmite un sfat care să ne ajute să ne adunăm sufletul în zilele astea dificile – free dance, să dansăm liber în casă, așa cum face ea împreună cu colegii ei, în bucătărie, 40 de minute în fiecare zi.