ComenteazăDisclaimer: suntem în București și știm că unii taximetriști, nu toți!, îți cer înainte banii când ieși din Gara de Nord. De asta am ales un taxi colantat, cu prețul la vedere (1,99 de lei/kilometru), din cele 3 care așteptau, joi, între 14.30 și 15, pe la ieșirea laterală din gară, pe bulevardul Dinicu Golescu.
Totuși, când ești refugiat, când treci de un filtru al vameșilor ucraineni și vii după 2-3 zile pe drum – când ajungi cu trenul în gară e clar că faci o noapte de la Sighet ori peste 7 ore de la Vama Siret -, 60 de lei nu ți se par așa de mulți. Sunt, în fond, 10 euro.
Mai ales dacă taximetristul care te întâmpină în ciudata ninsoare de zilele trecute, cu un sfert de cer bleu și restul plin de fulgi, îți propune o reducere.
Înțelege că vorbesc greu engleză, o dau și pe ucraineană, se prinde de unde vin. Din „Avtovokzal”, „autogară”, și un semn către gară, „vokzal”, plus „Militari”, omul se prinde instant. „Autogara Militari!”. Exact.
„60 de lei, weather, weather – vreme, vreme – dar pentru tine, my friend, 50!”.
Mă pun în locul unui refugiat și spun că 10 euro până la autobuzul spre Deva nu e chiar așa mult. Strâmb totuși puțin din nas, cât să mă vadă nemulțumit, și urc.
Lacom, dar milos
Deși își dă seama că vorbesc prost engleză, întreabă „Where are you from?”. „Ukraina, Ternopil”, spun.
Știa deja de unde sunt, să fim sinceri. Am un ghiozdan full – plin de pungi, ce-i drept – și o sacoșă pe care scrie în ucraineană, păstrată de la niște cumpărături făcute la Odesa. Și ea e plină de pungi și de o sticlă de apă plată, cât să se vadă că merindele sunt puse deasupra, să nu scormonesc după ele.
În mână țin încă biletul găsit în gară.
„Full of ukrainians, full. But Romania not so good. Not good country”.
„Po cemu, why?”, întreb.
„Bad salaries, bad roads, go West!”.
Mă întreabă cum de am ajuns în România: „You man, martial law?”. Adică mă întreabă dacă nu cumva am încălcat legea care le interzice bărbaților ucraineni să părăsească țara, cu câteva excepții. Una e legată de numărul de copii.
Înțeleg. „Me – 3 kids. Aliona – 10 years. Mașa, 2 years. Sașa, one year. Wife – Sighet. Me – Siret”. Împreunez degetele și zic „Romania”. Îi fac semn să aștepte, mă uit pe telefon, îi zic „Deva” după 15 secunde, după ce m-am uitat pe Maps.
Omul se înmoaie. Pe bord, în telefon, se apleacă și îi șoptește soției – o are trecută soția mea pe messenger – că duce un băiat care „are 3 copii, n-a stat el să apere țara, dar eu îl înțeleg”. Se înregistrează vocal.
Apoi, îl întreb câți kilometri sunt până la autogară. „8-9”, zice el. „Medium price, 50-60 de lei. Short distance, 20-25 de lei. Medium, 50-60. Long, airport, 100”, explică el. „100 lei it is 20 euro. Not much”.
Ceasul nu merge.
6,3 kilometri, nu 8-9
Se intră în aglomeratul Militari, cu mașini bară la bară. De curiozitate, intru pe Google Maps. Ruta aleasă de el, Gară – Witting – Grădina Botanică – Apaca – Militari – Autogară are 6,3 kilometri, nicidecum 8-9.
Dar măcar am reducere 10 lei.
Nu mai zice nimic de la Lujerului, apoi, ajunși la autogară, mă oprește peste drum. Sensul de la autogară e foarte aglomerat și mă roagă să cobor pe celălalt colț.
Cursa rămâne 50 de lei, dar binecuvântările de drum sunt la locul lor.
18 lei. Fără reducere
Pentru întoarcere, iau tot un taxi, însă de data asta ca român.
Aleg tot o mașină cu 1,99 de lei/kilometru.
„Da, tată, îți dau și bon. Ești oltean?”, mă întreabă șoferul. Dintre ucrainean și oltean, oltean sunt mai puțin.
Dar acum vorbesc în românește.
Ruta e chiar ceva mai lungă – nu mai traversăm cheiul Dâmboviței după „Botanică”, ci facem stânga înainte de coborârea de la Cotroceni și o luăm pe pasajul de la Basarab. Practic, ocolim gara.
Sunt lăsat în față, la casele de bilete. Prețul, pe bon, e de 18,08 lei. Distanță, 6,7 de kilometri.
Plecat la 15.26, ajuns în gară la 15.45. Aproape de trei ori mai puțin. Și fără reducere.