Generația de după 89 luptă cu demonii istoriei recente. Așa a devenit clădirea unei foste închisori, din sediu de firmă, monument istoric.
Dacă n-ar fi fost câțiva tineri, născuți după 1989, în clădirea fostei închisori comuniste de la Pitești ar fi funcționat și acum birouri, ca într-o clădire oarecare, unde se poate munci, râde, bârfi și uita.
Părinții Mariei Axinte lucrau aici, în anii 90, ca administratori ai unei firme de construcții. Maria a aflat din adolescență că locul are o poveste teribilă. Așa a început să adune informații despre ceea ce se numește „Fenomenul Pitești” sau „Experimentul Pitești”.
„O parte din istoria mondială a comunismului”
În paralel cu studiile la University of Arts din Londra, Maria a căutat foști deținuți supraviețuitori ai „reeducării prin tortură”.
Apoi tânăra a fondat, în 2011, Fundația Memorialul Închisoarea Pitești.
Clădirea închisorii a fost introdusă pe lista monumentelor istorice de interes național. Din 2014, locul se poate vizita. Vizitele beneficiază de ghid și sunt gratuite.
„Nu e doar o parte din istoria noastră, e o parte din istoria mondială a comunismului”, spune Maria Axinte.
Ea și colaboratorii ei cred că plătim și acum, ca societate, prețul greu al întunericului din acei ani.
„Fiecare societate a avut poveștile ei de eroism și de demnitate. Nu trebuie să le exagerăm pe ale noastre. Să le spunem așa cum au fost, pentru că sunt impresionante”, spune istoricul Lucian Vasile, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Anii liturghiilor negre
Fenomenul Pitești este numele care s-a dat celui mai vast și mai violent program de „spălare a creierelor” din țările de după Cortina de Fier.
Între anii 1949 – 1951, în închisoarea din Pitești au fost aduși studenți, profesori, membri sau simpatizanți ai organizațiilor interzise de comuniști.
În jur de 600 de oameni au fost supuși acestui experiment. Istoricii estimează că între 1.000 și 5.000 de oameni au fost „reeducați” după extinderea programului la închisorile din Brașov, Gherla, Târgu Ocna.
Metoda reeducării consta în tortură fizică (bătăi, în principal) și psihică (demascări și liturghii negre).
Deținuții erau împărțiți în victime și agresori.
Când nu mai puteau suporta tortura, victimele treceau în tabăra agresorilor.
Toate acestea, susține Maria Axinte, „aveau un dublu scop: obținerea de informații și distrugerea pe interior a deținuților”.
Lucian Vasile vede în acest program o acțiune sistematică de „compromitere a viitoarelor elite, de frângere a reperelor morale” ale societății românești de atunci.
„Unii deținuți n-au putut povesti nici familiei…”
Când Securitatea a văzut că scapă lucrurile de sub control, a oprit programul. Și a înscenat două procese, al deținuților-agresori și al gardienilor, spunând că totul n-a fost decât o tentativă a legionarilor de a defăima regimul comunist.
Mărturiile din procese pot fi consultate în Dosarul 1114, pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Iată un fragment de mărturie:
„Am fost forțați să mâncăm fecale omenești, cu lingura dintr-o gamelă, am fost forțați să bem urină cu lingura, am fost forțați să lingem cimentul de pe jos…”.
Fundația creată de Maria Axinte are și o editură, Manuscris, care publică memoriile celor care au trecut prin Experimentul Pitești.
„Știu cazuri de foști deținuți care n-au putut să povestească nici măcar familiei prin ce-au trecut. Copiii au aflat din Memorialul Durerii despre ce a pătimit tatăl lor”, explică Lucian Vasile.
Lucian Vasile, cercetător IICCMER: „Ce jos poate cădea omul… Și ce sus se poate înălța”
– Ce v-a impresionat, studiind faptele din Fenomenul Pitești?
– Cât de mult poate cădea omul, din cauza circumstanțelor în care este aruncat de istorie și, în același timp, cât de mult se poate înălța omul care trece prin așa ceva. Sunt povești cutremurătoare de oameni care au ajuns să-și renege părinții sau chiar pe ei înșiși și, când părea că au căzut atât de jos încât posibilitatea de revenire sufletească este imposibilă, au fost diferite căi prin care și-au putut reveni.
– Cum poți să te salvezi din asta?
– În primul rând, prin sprijinul celorlalți. Sunt deținuți care, după ce au devenit agresori, au fost transferați la alte închisori. Și acolo căldura, deschiderea, prietenia, iubirea cu care i-au întâmpinat ceilalți deținuți i-au ajutat să treacă peste cumplita traumă. Alții și-au revenit datorită credinței.
– Prin ce se deosebește Experimentul Pitești de alte orori din închisorile comuniste?
– La Pitești, tot timpul a fost un crescendo, tot timpul s-a inventat de către agresori o tortură nouă. Din plăcere sadică, din dorința de a-și arăta devotamentul.
– Dacă nu învățăm lecția, repetăm istoria?
– Istoria nu se repetă, deși anumite mecanisme pot fi foarte asemănătoare cu ce a fost în trecut. Cred că e important ca tinerii să afle despre comunism pentru a înțelege prezentul. Cred că și astăzi prezentul nostru este puternic condiționat de comunism. De la standardul de viață, de la blocurile în care locuim, până la valori. Comunismul s-a folosit de anumite repere morale pe care le-a dus în derizoriu.
– Cum scăpăm de urmele comunismului?
– Primul pas spre o îndreptare a lucrurilor e să cunoaștem. Apoi să înțelegem. Dacă înțelegem trecutul, putem avea o șansă să cădem la pace cu el. Și să construim un viitor în acord cu moștenirea pe care-o avem. O șansă să trăim în primul rând într-o societate neantagonizată. Încă ne lipsește un discurs comun al societății despre trecutul nostru recent.
– Care a fost lecția personală de viață din studierea Fenomenului Pitești?
– Pentru mine, a însemnat o lecție a prudenței. Să nu mă grăbesc a judeca, să încerc să înțeleg. E foarte ușor să punem etichete, să vedem totul în alb și negru. În al doilea rând, m-am reapropiat de credință datorită întâlnirilor cu foștii deținuți politici. Întâlnirea cu ei m-a ajutat să mă maturizez.
Diana Yu, studentă la Facultatea de Istorie București, ghid la Memorialul Închisoarea Pitești: „E nedrept să nu aflăm despre asta la școală”
– Diana, cum ai ajuns să studiezi Fenomenul Pitești?
– Am fost la școala de vară de la Memorial, în 2017. Sunt o persoană foarte emotivă și emoțională în același timp. Auzind de subiectul ăsta, mărturisesc că o sunam pe mama în fiecare seară și plângeam la telefon. Nu mi se pare drept că nu se vorbește despre oamenii aceia care au trecut prin reeducare în închisorile comuniste.
– Te referi la manualele de istorie?
– Da, în primul rând. La școală, rezistența anticomunistă era o liniuță printre alte liniuțe din manualul de istorie din clasa a XII-a. Și ni se zicea în treacăt: dacă vrem să aflăm mai multe, să citim cartea lui Virgil Ierunca despre Fenomenul Pitești. Dar nu ni se spunea câte crime a făcut comunismul, cum a exterminat o întreagă categorie socială, studențimea, intelectualitatea.
– Ce urme crezi că a lăsat comunismul în prezentul nostru?
– Cred că trăim într-o umbră a comunismului. Efectele lui sunt foarte pregnante. Dar, pentru că nu se vorbește despre ea, pare foarte, foarte îndepărtată în timp. Generațiile care s-au format în timpul acestui regim încă mai manifestă anumite frici sau reflexe deprinse atunci. Le observ la rudele mele. Și mai cred că regimul comunist și evenimentele din decembrie 1989 au rămas ca o rană deschisă pentru mulți.
– Ce e de făcut?
– Să ieșim la vot. Și să ne informăm măcar noi, tinerii. Noi suntem generația care am trăit într-o Românie în care ni s-a spus că e o rușine să fii român, că e o rușine să-ți iubești țara, să fii patriot. Am împlinit 18 ani, am primit drept de vot și n-am știut ce să fac cu el. Cred că educația nu e pasul unu, e pasul zero pentru țara noastră.
Fotografie principală: pressone.ro