ComenteazăConfruntările israeliano-palestiniene au intrat vineri în a cincea zi și mai bine de 120 de persoane, inclusiv copii, au murit deja sub ploaia de bombe și rachete, în special în Gaza, dar și în orașele israeliene.
Ruxandra Ivan, conferențiară la Universitatea din București, specializată în relații internaționale, explică care este mecanismul care a stat la baza escaladării conflictului, insistând pe situația din Sheikh Jarrah, un cartier din Ierusalimul de Est, unde Israelul vrea să își consolideze prezența, în dauna familiilor palestiniene.
Cu privire la efectele escaladării conflictului, Ivan spune că aceasta oferă baze de legitimitate atât organizației Hamas și radicalilor palestinieni, cât și lui Benjamin Netanyahu, care își poate astfel re-dinamiza cariera politică.
O soluție pentru rezolvarea conflictului istoric nu este deocamdată la îndemână și oricum, spune Ivan, „nu poate exista atâta timp cât una din părți obține totul, iar cealaltă nu obține nimic”.
În cele din urmă, mai explică profesoara, „clivajul cel mai mare nu este poate între arabi și evrei, ci între radicali și moderați, între cei care au de câștigat politic din situația de conflict și interesul să o mențină, și cei care îi cad victime.
„O discriminare structurală care durează de decenii întregi”
Libertatea: S-a vorbit în ultimele zile despre evenimentele care au declanșat actuala rundă de confruntări – în special tensiunile din Ierusalimul de Est, inclusiv așteptata evacuare a unor familii palestiniene din cartierul Sheikh Jarrah. Dar s-a vorbit și despre o alimentare artificială a tensiunilor. Care credeți că sunt mecanismele care au condus la actualele confruntări?
Ruxandra Ivan: Tensiunile există în zonă încă de la crearea statului Israel în 1949. Ele sunt latente în cea mai mare parte a timpului, însă escaladează periodic ca urmare a unei provocări din partea uneia sau a alteia dintre părți.
Principala frustrare a palestinienilor ține de faptul că, deși a existat un plan al ONU de împărțire a Palestinei într-un stat evreu și unul palestinian, cel din urmă nu a fost creat niciodată. Mai mult decât atât, în urma războiului de șase zile din 1967, mare parte a teritoriului palestinian a fost ocupat de Israel, care a construit colonii pe pământurile pe care palestinienii le considerau ca fiind ale lor.
Mare parte din așezările din colonii au fost construite ca urmare a evacuării multor palestinieni din casele lor. În plus, diferența de nivel de trai dintre palestinienii și evreii care locuiesc în teritoriile ocupate este foarte mare, în defavoarea palestinienilor. Aceștia sunt supuși unei discriminări structurale care durează de decenii întregi – lipsa accesului la apă și la servicii sociale de bază, restricții de deplasare, evacuări forțate.
În prezent, există în jur de 5 milioane de refugiați palestinieni, care trăiesc în teritoriile ocupate, în Iordania, Siria și Liban. Acestora nu li se recunoaște dreptul de întoarcere în locurile lor de baștină, aceasta fiind una din principalele lor solicitări.
Din punct de vedere al statului Israel însă, revenirea a cca 5 milioane de palestinieni este imposibil de gestionat. Imposibilitatea de a avea un stat al lor i-a făcut pe palestinieni să evolueze către radicalism – și de aici succesul unor organizații islamiste radicale precum Hamas, care se prezintă ca o susținătoare a cauzei palestiniene.
În cazul de față, conflictul a pornit de la un cartier al Ierusalimului de Est, ocupat de Israel în 1967. Israelul intenționează să-și consolideze prezența aici și să mențină procentul populației palestinene sub 30% – ori, în prezent, acest procent se apropie de 40%.
Israelul preferă să prezinte situația ca pe o dispută asupra proprietății terenurilor din Sheikh Jarrah – este vorba de proprietăți care au aparținut palestinienilor în secolul al 19-lea, când teritoriul se afla sub dominație otomană, apoi au fost cumpărate de israelieni în 1876, iar ulterior cucerite de Iordania în 1948 și de Israel în 1967.
Atât palestinienii, cât și evreii implicați direct în chestiune susțin că au acte de proprietate asupra terenurilor, iar Curtea Supremă din Israel urmează să se pronunțe în săptămânile următoare asupra acestei spețe.
„Cel mai mult au de pierdut civilii din ambele tabere, precum și susținătorii soluției pacifiste”
– Pierderile de vieți omenești sunt deja semnificative, în special în Gaza, dar și în Israel. În acest timp, analize din New York Times, și nu numai, vorbesc despre cum actori precum Hamas sau premierul israelian Benjamin Netanyahu ar putea folosi conflictul pentru a-și consolida pozițiile. În ce măsură credeți că acești actori, sau alții, ar avea de câștigat?
– Este foarte ușor de remarcat că de pe urma escaladării conflictului profită cei care au deja puterea, și că, dimpotrivă, civilii și moderații din ambele tabere nu au decât de pierdut.
Practic, escaladarea oferă baze de legitimitate atât organizației Hamas și radicalilor palestinieni, cât și lui Benjamin Netanyahu și partidului său Likud.
Hamas își poate consolida atractivitatea pentru palestinienii frustrați și epuizați de nedreptățile la care au fost și sunt supuși, în timp ce Netanyahu folosește criza actuală pentru a-și re-dinamiza cariera politică, pusă sub semnul întrebării de rezultatul recentelor alegeri din Israel, în care partidul său nu a reușit să obțină majoritatea necesară formării unui nou guvern.
Cu câteva zile înainte de izbucnirea conflictului în Sheikh Jarrah, liderul opoziției israeliene, Yair Lapid, anunțase progrese în constituirea unui nou guvern, motiv pentru care situația actuală îi vine ca o mănușă lui Netanyahu, care are astfel ocazia să se prezinte ca un politician de mână forte, capabil să gestioneze această criză. Mai mult decât atât, criza actuală va genera cel mai probabil tensiuni între partidele de opoziție care încearcă acum să formeze un guvern, iar prelungirea negocierilor face rezultatul din ce în ce mai improbabil.
După ce s-a aflat la putere timp de 12 ani, Netanyahu trebuie să facă față și unor acuzații de corupție – mai precis, luare de mită, fraudă și înșelăciune – într-un proces demarat în 2019. Netanyahu este acuzat, printre altele, că ar fi primit de la doi oameni de afaceri trabucuri și șampanie în valoare de aproape 200 000 de dolari, în schimbul cărora i-ar fi favorizat pe aceștia; o altă acuzație vizează presiuni mediatice făcute asupra jurnaliștilor pentru a prezenta o imagine favorabilă asupra sa și a guvernului pe care îl conducea.
Ori, cum orice scandal poate fi cel mai bine acoperit cu un scandal și mai mare, confruntările actuale din Israel ocupă toată atenția presei și a opiniei publice, în timp ce toate celelalte chestiuni trec în planul secund. Iar în cele din urmă, cel mai mult au de pierdut civilii din ambele tabere, precum și susținătorii soluției pacifiste.
– Emisarul ONU a avertizat că aceste confruntări ar putea evolua într-un război în toată regula. Ne putem aștepta la așa ceva?
– Ne putem aștepta la continuarea escaladării violențelor în zilele următoare. Pe 15 mai, palestinienii comemorează ceea ce ei consideră cel mai tragic moment din istoria lor – Al-Naqba (catastrofa), ziua în care, în 1948, cca 700 000 de palestinieni au fost nevoiți să-și părăsească meleagurile natale – devenite teritoriu israelian – și să devină refugiați.
Descendenții acestor refugiați sunt cei care comit atacuri sinucigașe împotriva populației civile israeliene și devin susținători ai Hamas. În fiecare an, comemorarea Naqba e însoțită de o intensificare a tensiunilor și uneori de incidente.
De cealaltă parte, armata israeliană a anunțat deja că se pregătește de o incursiune în fâșia Gaza.
În același timp, o caracteristică a crizei pe care o traversăm este legată de revoltele arabilor care locuiesc în orașe din Israel și care constituie cca 20% din populația statului. La Lod, de exemplu, acești protestatari au incendiat o sinagogă și o școală, în alte părți au ars mașini și case ale evreilor.
Urmează așadar o perioadă foarte încărcată din punct de vedere politic și simbolic, cu atât mai mult cu cât, la toate cele de mai sus se adaugă așteptarea verdictului Curții în cazul evacuărilor din Sheikh Jarrah și rezultatul negocierilor pentru formarea unui nou guvern în Israel.
Ciocnirile din Israel complică formarea unui nou guvern
– Într-o evoluție relativ nouă în raport cu alte runde de conflict, din trecut, în ultimele zile am văzut aceste violențe pe străzile orașelor israeliene între arabii israelieni și evrei sau poliție. S-a vorbit despre „război civil”, despre un „pogrom”. Ce înseamnă asta pentru Israel și cum schimbă ecuația conflictului?
– Încă din martie anul acesta, o procuroare din cadrul Curții Penale Internaționale a anunțat începerea unei investigații asupra situației din Palestina. Conform anunțului, ambele părți sunt vizate.
Jurisdicția Curții acoperă crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul, așadar suspiciunea este destul de gravă. Israel nu este parte la Statutul CPI, însă investigația se referă la teritoriile ocupate, care, din punct de vedere al dreptului internațional, nu aparțin Israelului.
Ceea ce se petrece acum pe teritoriul Israelului și al Palestinei poate fi catalogat ca „război civil” în măsura în care cineva care nu consideră Palestina ca fiind un stat nu poate spune, prin urmare, nici că este vorba de un război între două state. Dacă este sau nu vorba de un pogrom, dacă au fost sau nu comise crime de război – sperăm să clarifice investigația CPI.
Dacă ne referim doar la ciocnirile dintre manifestanții pro-arabi și poliție de pe teritoriul Israelului, acestea complică foarte mult inclusiv posibilitatea de formare a unui nou guvern, deoarece o forță politică decisivă pentru înclinarea balanței de o parte sau de alta este chiar partidul arab israelian Raam (Lista Unită Arabă).
În plus, pentru forțele de ordine israeliene se poate dovedi dificil să fie nevoite să facă față în același timp inamicului extern Hamas și violențelor interne.
Efectele politicii Trump au provocat o radicalizare
– Una dintre reușitele administrației Trump în materie de politică externă a fost încheierea Acordurilor Abraham, care a dus la o oarecare normalizare a relațiilor Israelului cu unele state arabe. În același timp, Trump a susținut puternic politica premierului israelian, interpretată de mulți drept ostilă la adresa palestinienilor, subminând practic cauza acestora din urmă. Care credeți că sunt efectele acestei politici americane? Le putem vedea azi?
– Acordurile Abraham sunt mai degrabă un document declarativ care consfințește politic o situație existentă deja. Chiar dacă majoritatea statelor arabe nu au recunoscut oficial Israelul, ele întrețin relații economice cu acesta – de exemplu, comerț cu diamante, inteligență artificială sau chiar anumite tipuri de colaborare în domeniul apărării, de exemplu foști membri ai armatei israeliene recrutați de companii private de securitate arabe.
Israelul nu mai are de mult o poziție fragilă în zonă, așa cum s-a întâmplat în primele decenii de după crearea sa. În schimb, așa-zisul plan de pace al lui Trump pentru conflictul israelo-palestinian satisface toate solicitările israelienilor și prea puține dintre cele ale palestinienilor: nu numai că nu menționează soluția celor două state separate, dar recunoaște ca legitimă colonizarea teritoriilor ocupate.
Mai mult decât atât, în 2018, Trump a tăiat fondurile pe care SUA le oferea către ONU pentru ajutoarele umanitare pentru refugiații palestinieni. Din punct de vedere simbolic însă, cea mai mare lovitură a constituit-o anunțul mutării ambasadei americane de la Tel-Aviv la Ierusalim, care a constituit o recunoaștere implicită a drepturilor Israelului asupra Ierusalimului de Est, teritoriu ocupat după războiul din 1967.
Sigur că efectele acestei politici au dus la radicalizarea populației palestiniene, la radicalizarea poziției Israelului față de gestionarea teritoriilor ocupate și la tensionarea relațiilor între cele două comunități.
– Legat de întrebarea precedentă, am văzut o administrație Biden care, preocupată de chestiunile interne, nu s-a grăbit să abordeze problema israeliano-palestiniană, până când aceasta nu a explodat din nou. S-a scris chiar că Biden a fost prins nepregătit. Cum vedeți abordarea noii administrații americane?
– S-ar părea că, într-adevăr, Biden nu a fost foarte preocupat de chestiunea israelo-palestiniană de la preluarea mandatului încoace, încercând mai degrabă să evite o implicare – lucru care nu mai este posibil odată cu escaladarea tensiunilor.
Nu este de mirare: pe de o parte, poziția tradițională a tuturor șefilor de stat american, cu excepția lui Barack Obama, a fost de susținere aproape necondiționată pentru Israel. Pe de altă parte însă, în campania de la ultimele alegeri, Netanyahu s-a pronunțat explicit în favoarea lui Trump.
Indiferent de opțiunile sale personale însă, Biden este obligat să mențină linia tradițională a politicii externe americane, aceea de susținere față de Israel, lucru care s-a văzut în declarațiile sale recente. Schimbările bruște de politică externă nu sunt posibile și nici dezirabile, deoarece creează incertitudine și instabilitate.
SUA au trimis săptămâna aceasta un emisar special în zonă, pe Hady Amr, care este de origine libaneză, ceea ce poate fi interpretat ca fiind totuși semnificativ, indicând intenția unei abordări echilibrate.
„Clivajul cel mai mare nu este poate între arabi și evrei, ci între radicali și moderați”
– Încă dinaintea acestor confruntări, speranțele pentru un plan de pace pentru rezolvarea conflictului istoric erau undeva la cote minime. Unde credeți că se află acum, în condițiile venirii unei noi administrații americane, dar și a unui posibil sfârșit al mandatului lui Netanyahu în fruntea guvernului Israelului?
– Relațiile internaționale sunt o zonă de politică în care radicalismul este întotdeauna dăunător. Poziția Hamas este radicală; însă și poziția pe care a avut-o Trump, și poziția lui Netanyahu, sunt la rândul lor radicale.
O soluție a tensiunilor în zonă nu poate exista atâta timp cât una din părți obține totul iar cealaltă nu obține nimic. În anii 90 s-au reușit cele mai bune măsuri pentru calmarea situației din zonă – sub forma acordurilor de la Oslo – tocmai pentru că părțile au fost dispuse să stea la masa negocierilor și au oferit concesii. Să ne amintim că atunci, politicianul israelian care a realizat procesul de pace, Ytzak Rabin, a fost asasinat de un radical din propria sa tabără.
Clivajul cel mai mare nu este poate între arabi și evrei, ci între radicali și moderați, între cei care au de câștigat politic din situația de conflict și interesul să o mențină, și cei care îi cad victime.