Fabuloasa călătorie a unei românce: 5 țări și 5 vieți în 21 de ani. Cea mai intensă experiență a avut-o în Brazilia. „Lângă mine, un puști își număra banii dintr-un jaf, cu pistolul lângă el”

A lucrat în domeniul ospitalității și în consultanță, iar una dintre cele mai intense experiențe de viață a avut-o în Brazilia, țară pe locul șapte în lume la criminalitate, devansând chiar și Siria. Mărturisește că a ajutat-o stagiul militar de pe vremea lui Ceaușescu.

A trăit cinci vieți în cinci lumi și nu știe ce va urma. Știe doar că în România nu vrea să se mai întoarcă, deși își iubește țara.

• În Cipru și-a cărat după ea, în containere, o casă bucovineană. Și-a luat și cuverturi cusute de mână. Dar și un câine ciobănesc.
• În Irlanda a învățat că într-o țară străină, dacă vrea să realizeze ceva, trebuie să ofere ceea ce are mai de preț: timpul.
• În Brazilia a văzut copii cu arme în mâini și a înțeles, cu adevărat, sărăcia: o femeie care vinde un smarald ca să aibă pâine pentru familie.
• În Portugalia a pus pe picioare “motelul în care locuiești dacă muncești” și și-a găsit linistea. Deocamdată.
• În România nu vrea să se mai întoarcă. ”Societatea e încă bazată pe cine cunoaște pe cine.” Ea a ieșit din lanț de mult timp și nu se vede reintrând…

Eu mă plimb prin lume cu o valiză. Acum, pe moment, Portugalia m-a adoptat. Pe moment

Cornelia:

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

2019, Lisabona, Portugalia. Afacerea Corneliei – hostelul în care muncești ca să locuiești

Cornelia Bordianu și-a deschis în 2017 un hostel în Lisabona care are un concept inedit. Nu are deloc angajați, doar voluntari din rândul hoinarilor de pe toată planeta.

“Sunt foarte mulți trubaduri prin lumea asta, suntem în secolul în care se călătorește foarte mult, nu sunt vize și ai posibilitatea să stai gratis”, spune ea.

Eu, în schimbul cazării, cer 25 de ore de muncă. Facem programul ca în orice unitate. Astăzi ești la recepție, mâine ești la bucătărie, poimâine, la curățenie, sunt cinci ore pe zi, 25 ore pe săpămână, în rest, timpul e al tău.

Cornelia

„Am pus un maximum de o lună de stat la mine, pentru că nu toți sunt compatibili. Și atunci, o lună nu sunt prejudicii mari, nici la ei, nici la noi. Dar când persoana e responsabilă, flexibilă și îi place, poate sta până la trei luni”, explică tot conceptul românca.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Un american, o britanică, un argentinian și un brazilian fac parte acum din echipa ei. În atâția ani de experiență în industria ospitalității, Cornelia citește oamenii, îi înțelege, se adaptează lor și îi ajută.

“Fiecare dintre ei călătorește din diferite motive. Unul se știe că e mai timid și vrea să fie mai relaxat, altul a trecut printr-o depresie și vrea să-și revină, altul s-a plictisit de munca de birou și nu știe de ce să se apuce și atunci caută și încearcă experiența asta. Fiecare cu a lui. Bineînțeles că șefa mai face un dinner sau un lunch și îi face să se simtă ca în familie”, povestește femeia.

Persoana veselă cu inima mare

Pe site-ul pe care s-au înscris –WorldPackers -, foștii “angajați” ai Corneliei o ridică în slăvi pe româncă: “Când am ajuns, Cornelia m-a îmbrățișat din prima, ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna și așa a setat tonul întregului meu sejur”, spune Christopher, din SUA.

“Cornelia, managerul, este o persoană frumoasă, cu o inimă mare și e foarte veselă”, a remarcat și brazilianca Jaqueline. Amândoi, oameni care au pus punct vieții lor de fiecare zi și au plecat într-o aventură, să lucreze și să viziteze lumea. În drumul lor, au avut-o alături și pe românca noastră.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

La adăpostul unei vieți frumoase în însorita Lisabonă, unde mâncarea e delicioasă, vinul e bun și oamenii sunt calzi, te gândești că îi e ușor să fie așa cum o descriu cei care au cunoscut-o. Viața ei n-a fost însă o mare lină.

Un divorț greu a lăsat-o în 1997 la o cotitură unde soluțiile păreau de negăsit. Avea doi copii, de 10 și de 12 ani, piața muncii din Botoșani refuza să-i facă loc și facturile se adunau teancuri. Așa că a trebuit să ia o decizie radicală.

1998, Cipru: “Dacă nu ți-e bine, mută-te, că nu ești copac. Chiar și copacii îi mutăm”

Așa a ajuns în Cipru, la un an după divorț, cu un contract la Intercontinental. Și-a lăsat copiii acasă cu tatăl lor, la început. În scurtă vreme, copiii n-au mai rezistat lângă părintele care avea probleme cu alcoolul.

Cornelia s-a văzut în fața unei alte decizii grele. Spiritul antreprenorial a ajutat-o să-și pună ordine și în relația cu copiii. Practic, au încheiat un contract ca între oameni de afaceri. Un contract verbal.

Și-a lăsat băieții adolescenți să se gospodărească singuri

“Toată lumea îmi spunea că greșesc să-i las să locuiască singuri, doi băieți adolescenți, dar am spus: am încredere în ceea ce am investit, în cei șapte ani de acasă. Am încredere că acel contract – verbal, bineînțeles – o să se întâmple așa cum vorbim, fiecare ne ținem promisiunile. Și așa a fost. O săptămână făcea unul mâncare, celălalt era pe administrativ, făcea cumpărăturile, ducea gunoiul. Lucruri de felul ăsta”, povestește la două decenii distanță Cornelia.

Venea inopinat, ca un supracontrol, să vadă dacă, la final, va fi în câștig și în această afacere de familie. Și a fost. Copiii au crescut mari, unul e în Cipru acum, celălalt, în Irlanda. Amândoi își adoră mama și chiar dacă sunt împrăștiați pe tot continentul, reușesc să stea aproape: “Spune cel mare: dacă vrei să ajungi undeva și nu există drum, las-o pe mama în față, că ea face drum”, se mândrește femeia.

Casa bucovineană adusă în containere

Când Cipru a trecut la zona euro și a fost lovit de inflație, iar criza economică plana pe toată Europa, a făcut o altă schimbare.

“Dacă nu ți-e bine, mută-te, că nu ești copac. Chiar și copacii îi mutăm. A început să nu mai fie bine când Cipru a intrat în zona euro și a fost inflație puternică și cheltuielile noastre crescuseră, iar salariile înghețaseră. Mă chinuiam, având și rată pentru casă. Asta s-a întâmplat în 2008 când cel mic era în Dublin și eram necăjită, că nu vedeam ieșirea. Și Robert, cel mic, a zis: mamă, lucrezi la un hotel de lanț și cred că poți lucra în Dublin pe un salariu mai bun și poți să îți ceri transferul. Și chiar așa a fost”, povestește românca.

Prima țară în care a locuit, Cipru, i-a crescut toate dorurile de casă. Așa că a avut ambiția să pună în uscăciunea de piatră a Ciprului o casă bucovineană din lemn, făcută de meșteri din Vatra Dornei. A cărat-o în containere.

A luat cu ea cuverturi pe care le țesuse cu mama ei în adolescență, un ciobănesc românesc pe care mai-mai să nu-l poată trece granița și un puiet de zarzăr. “Iaca ce-și ia românul cu el când pleacă…”, râde Cornelia.

Într-o lună își începea cariera în Dublin.

2008, Dublin, Irlanda: “Eu nu am fost niciodată un boss, eu am fost un lider”

În Dublin a intrat repede în industria cateringului la una dintre cele mai mari companii din lume, Compass, care are sediul central în New York.

Tu trebuie să uiți de tine, de tabieturile tale și să analizezi mult, să fii foarte atent la cei din jur ca să te poți adapta mai repede

Cornelia:

Standarde înalte, clienți pretențioși, angajați diferiți. A muncit atât de mult românca, încât a reușit să își aducă toată echipa, într-un timp scurt, la același nivel de performanță. Managerul i-a dat în grijă și sediul din Belfast apoi.

6 luni a făcut naveta

“Au fost șase luni în care am trăit doar în hotel și pe tren, între Belfast și Dublin. Fiu-miu îmi spunea: mama, șeful tău nu știe că ai și tu un băiat acasă care vrea și el ciorbă de la mama în frigider?!”.

Așa că i-a spus:

Ca să depășești localnicii, într-o țară în care nu vorbim în limba maternă, trebuie să oferim ceea ce avem mai de preț: timpul

Cornelia a învățat să-i citească foarte bine pe oameni. “Eu nu am fost niciodată un boss, eu am fost un lider. Eu n-am pus pe nimeni să ridice hârtia de jos, dacă eu nu m-am aplecat și am ridicat-o”, spune ea.

În momentele cele mai aglomerate ale unității, eu făceam cea mai urâtă treabă: debarasat, cărat comenzi, eu puneam umărul la ce era mai greu. Și ei nu puteau să refuze, să tragă chiulul, că le era jenă, efectiv. Ăsta a fost secretul

Cornelia

Așa au trecut patru ani. Doar că spiritul nomad al Corneliei nu i-a dat pace. A avut o ofertă să plece în Shanghai, dar cum mandarina nu s-a prins de ea, a găsit o alta în America de Sud, unde sângele clocotește la aceeași temperatură cu a noastră.

2012, Rio de Janeiro, Brazilia: “La câtă bogăție e în subteran, nu înțelegi de ce deasupra pământului e atâta sărăcie”

În buza jocurilor olimpice și a FIFA, Cornelia era pregătită să facă istorie și în domeniul ospitalității din Rio de Janeiro. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit.

“M-am lovit de realitate, nu vorbea mai nimeni engleză. Nu aveau timing. Să nu te aștepți să-ți vină cafeaua în cinci minute, intrarea, adică primul fel, în 10 minute, să nu te aștepți să mănânci în 40 de minute. Eu venind dintr-un sistem în care noi aveam setat ca în 40 de minute omul să mănânce, cafeaua, vinul și pleca. Totul era monitorizat, dacă treceau trei minute și băutura nu era ieșită, ecranul corespunzător mesei respective țipa, se înroșea, țipa la barman. Imaginează-ți, din acel stil, în acel lasă-mă să te las”, explică românca.

A învățat limba, le-a asimilat obiceiurile

Cornelia a încercat să implementeze traininguri, dar cum s-a lovit de un zid administrativ în hoteluri, s-a reprofilat. A început să fie consilier și reprezentant juridic pentru oamenii de afaceri care veneau în Brazilia.

A învățat limba, le-a asimilat obiceiurile care pot părea bizare pentru europenii căpiați după a nu pierde timpul.

“Au alt ritm. Ei trebuie să te cunoască bine, vin de șapte ori să bea o cafea cu tine, iar tu ai impresia că deja semnezi contract cu ei. Nu semnezi nimic până nu te cunosc bine. Tu crezi la a doua întâlnire că mai faci un pas, dar de fapt nu se mai întâmplă nimic, faci pasul pe loc , explică femeia tipicul pieței de afaceri”, povestește ea.

Vor să te cunoască bine, te aduc în punctul în care simți că nu mai ai timpul în favoarea ta și forțezi nota și atunci ești în dezavantaj. Trebuie să fii un jucător profesionist

Cornelia

Cornelia s-a îndrăgostit repede de Brazilia, de mâncarea naturală, de oameni, de spiritul lor liber, prietenos și deschis.

Te impresionează. Brazilia este foarte bogată și ar trebui să trăiască toți la superlativ, dar realitatea e alta. La câtă bogăție e în subteran, nu înțelegi de ce deasupra pământului e atâta sărăcie.

Cornelia:

“Orașul lui Dumnezeu”, unde un copil te poate împușca dacă faci o poză

A început să facă și voluntariat în Rio, după ce a vizitat Cidade de Deus, o suburbie săracă a orașului, a cărei criminalitate ridicată a devenit cunoscută la nivel mondial când filmul cu același nume a fost lansat, în 2002. “Un prieten regizor m-a invitat să merg acolo. Când am ajuns în City of God, ne-am prezentat la poliția de acolo și comandantul ne-a însoțit în vizită. Ne-a explicat ce-a fost, cum a fost.

Într-un moment, am scos telefonul și am vrut să fac o poză. Atunci, comandantul mi-a spus încet: ar fi mai bine să nu! Mă uit la el: de ce? Pentru că sunt copii care probabil vă văd, pot să aibă și o armă și ei nu știu care vă e intenția, de ce faceți poza. Mi-am dat seama că era foarte periculos.

Cornelia

Dar asta n-a împiedicat-o să facă voluntariat la centrul cultural de acolo, în prag de Crăciun.

“Să vezi momentul în care unui copil Moș Crăciun îi spune să-și aleagă ce vrea el și din mormanul de jucării și cadouri, el își alege o pereche de adidași. Un copil de trei-patru ani. E foarte dureros. Te aduce cu picioarele pe pământ și îți explică că viața e așa de simplă”, povestește femeia.

Viața în Rio este însă una periculoasă. Orașul este pe locul întâi în lume la omoruri și rămâne pe primele locuri și la jafuri, tâlhării și chiar răpiri. Cornelia Bordianu spune că mai mult copiii ei erau îngrijorați pentru viața ei decât ea.

Eu am făcut trei ani de zile pregătire militară pe vremea lui Ceaușescu. Apoi am fost și la Revoluție, în Brașov, am și certificatul de revoluționar. Mă duceam târâș și duceam la soldați supe calde. Așa că Brasil nu m-a speriat, dar e un oraș stresant.

Cornelia

Și-a păstrat sângele rece în situații limită: “În stația de autobuz, lângă mine, un puști își număra banii din jaf, cu pistolul lângă el”.

Ea a fost mai impresionată de sărăcia profundă din țara pe care o numește “o meraviglia”: “Am vizitat mine de smarald, am coborât în mine de diamante. După exploziile din subteran, când scoteau pietrele mari în afară, vedeai femei, ca mine, în față, care băteau la ciocan și spărgeau pietre în ideea de a găsi un mic esmerald, să ajungă seara, să le vândă pe pufuleți, ca să aibă bani de pâine pentru copii”.

Rugămințile băieților au făcut-o să lase Brazilia imediat după Jocurile Olimpice. S-a întors în Dublin.

Lisabona, dragoste la prima vedere

S-a întors în Europa puțin “stricată”. Asimilase atât de bine viața braziliană, că își dorea ceva asemănător:

Noi, europenii, am dezvoltat societatea atât de mult încât astăzi alergăm atât de mult, că uităm să trăim. Tot felul de standarde, de rapoarte, să completezi, să alergi, că altfel mâine ești al doilea-al treilea. Noi uităm să trăim. Brazilia te învață că viața poate fi simplă.

Cornelia

După un an de Dublin, a făcut o vizită în Lisabona. A lovit-o asemănarea cu Brazilia și a atras-o ca o funie imaginară. În câteva luni se recomanda deja: Cornelia Bordianu, manager de hostel în Lisabona.

Rămâne însă legată de România, și prin legăturile de afaceri pe care încearcă să le facă în calitate de președinte a Institutului de Formare pe piața Muncii din Portugalia. Și bineînțeles, prin oamenii dragi pe care îi vizitează de câte ori poate.

“Iubesc România, dar societatea noastră e încă bazată pe cine cunoște pe cine. Eu am ieșit din acel lanț”

“Am o prietenă de peste 40 de ani în țară și stăteam de vorbă acum vreun an, într-o noapte, pe covor. Ea: deja ai fost pe alte continente, ai venit înapoi, dar eu te simt că tragi aproape de casă. Te gândești să îmbătrânim amândouă aproape una de alta? Eu, sinceră: Nu! Ea s-a supărat foc pe mine. Nu putea să înțeleagă, zicea că nu mai sunt naționalistă, că nu-mi mai iubesc țara. Nu, nu are nicio legătură naționalitatea și ceea ce iubim cu ceea ce ne dorim.

În primul rând, eu nu sunt masochistă să mă întorc la minus 25 de grade iarna, în România, cu reumatismul sau alte probleme ale vârstei, când știu că există locuri calde, când știu că am casă în Cipru, când știu că aș putea trăi mai simplu și mai ușor în altă parte”, este realistă și francă românca.

Crede că i-ar fi greu și să se adapteze la mediul de afaceri din România.

Vin cu mare plăcere în țară să vizitez oamenii dragi, iubesc România, dar societatea noastră e încă bazată pe cine cunoște pe cine-cunoaște pe cine. Eu am ieșit din acel lanț de atâția ani. Nu mă văd reintrând.

Cornelia

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro