ComenteazăUn bulevard larg, cu cladiri elegante de o parte si de alta, masini care-si vad ordonat de drum si cativa trecatori pe care nimic nu pare sa-i poata scoate din calmul lor. O melodie venita parca de nicaieri sparge brusc zgomotul ritmic al masinilor. La o margine de trotuar, asezat pe un scaun de lemn cu spatarul tocit, un barbat isi misca ager degetele pe clapele unui acordeon. Din cand in cand, isi inclina capul, parca asa, in ritmul muzicii cam triste. „Este Ionel, bata-l norocul”, vorba cantecului. Roman neaos, aciuat in Spania de vreun an si jumatate. Ionel, acordeonistul din Madrid.
Cand si-a cumparat acordeon, „o ocazie”, acum vreo cativa ani, si a invatat sa cante, nu s-ar fi gandit ca va ajunge sa-l foloseasca tocmai in Plaza de Catalunya. Madrid, Spania, viata de emigrant, aproape ca nici nu existau aceste cuvinte in vocabularul lui Ionel Gogan. Acum, barbatul de 28 de ani se poate lauda cu un an si jumatate „experienta de Spania”, ba chiar rupe binisor si jumatati de fraza in spaniola.
„N-am plecat de bine ce-mi era, domnisoara!”, se plange Ionel, sprijinindu-si barbia in acordeon. E de loc din Adjud (Vrancea) si cand era sanatos, spune el se descurca binisor. „Vindeam in piata. Aveam ce sa le pun pe masa copiilor. Da m-am imbolnavit rau, cu spatele si n-am mai putut. Si din ce sa traim?”.
Probabil ca n-ar fi plecat asa departe, dar a invatat pe propria piele ca o nenorocire nu vine niciodata singura.
„Baiatul meu, de patru ani jumate, are probleme mari cu urechea. Mi-au spus doctorii ca operatia e vreo 7.000 de euro, nici in patru vieti n-as fi facut eu rost de atatia bani. Atunci am zis gata, plec in Spania, poate e mai usor, mai erau si alti vecini plecati si m-am gandit sa strang un ban. Tot cinstit am venit sa muncesc si aici. Nu intind mana, cant, daca imi da cineva bine, daca nu, nu”, zice acordeonistul.
„Cevaul” care ii pica zilnic abia ii ajuta sa supravietuiasca. Nu, in Spania nu curge lapte si miere pe strazi si nu se imbogateste nimeni peste noapte. „Eu vin aici si cant la acordeon in fiecare zi, vreo cinci ore. Dupa-amiaza e mai bine, ca trece mai multa lume. Fiecare da cat il lasa inima. Ies cam 25, 30 de euro pe zi. Abia tragem sa traim cu ei”.
Si-a adus in Spania si sotia, de 26 de ani si pe cei doi copii, baietelul bolnav si o fetita de sase ani.
„Nevasta-mea lucreaza si ea dimineata, menajera pe la cine are nevoie, cu ora. Eu stau cu copiii si cand ajunge ea acasa, ies sa cant. Fara acordeonul asta… nu stiu ce-as fi facut”. Se uita trist spre instrumentul care e „serviciul” lui. Zi de zi, la locul de munca, un scaun de lemn jerpelit, la marginea unui trotuar, sperand ca cineva sa fie suficient de atins de acordurile triste incat sa arunce un ban in cutia de carton. Cu ce se aduna acolo abia cumpara cate ceva de mancare si plateste, la fiecare sfarsit de luna, chiria. „Stam cu totii intr-o camera mica. E 300 de euro, nu exista ceva mai ieftin”.
Nu stie cat va mai sta in Spania. „Cat e painea de rea, tot mai buna-n tara ta, nu asa se zice?”, zambeste el amar. Isi ridica barbia de pe acordeon, isi indreapta spatele si degetele incep sa-i alunece pe clape. Cateva acorduri, intrerupte doar de sunetul sec al unor monede aruncate in cutia de carton. „Gracias”, ii multumeste Ionel trecatoarei care i-a aruncat o privire si 20 de eurocenti.
„M-a taiat un roman pe fata”
O cicatrice groasa ii brazdeaza lui Ionel obrazul stang. Semn ca a avut ceva probleme? ”M-a taiat un roman pe fata”, vine explicatia, grea ca o sentinta. Nu s-ar fi asteptat ca tot romani sa fie cele mai mari hiene din Spania. “Stateam la marginea orasului, sunt multi romani acolo. Ma intorceam intr-o seara acasa, anul trecut si m-au luat unii la bataie. Mi-au luat banii, nu multi, acolo, ca dupa o zi de munca si un barbat m-a si taiat pe fata. Am reclamat la Politie, am si proces… Cica el a plecat din Spania. Daca va spun ceva, ca l-am intalnit eu intamplator cand m-am intors o data in Romania? Va vine sa credeti?”.