Comentează„Eu nu am venit la curs să fiu jignită, venisem crezând că învățăm ceva”, a spus Roxana Beșleagă, studentă în anul II la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) de la Universitatea din București, în ziua în care a decis să părăsească sala de curs după ce profesorul Marian Petcu le-a spus ei și colegilor că sunt „proști”.
Nu era prima dată. Mai auziseră în trecut „tăntălăi”, „orfani”, „bufniță ochelaristă”.
Însă în acea zi de luni din martie, Roxana a decis să nu mai accepte limbajul care nu îi făcea bine și pe care nu voia să îl mai audă într-o sală de clasă. Așa că a postat episodul pe Facebook.
Într-un interviu pentru Edupedu, acordat în zilele care au urmat scandalului, Petcu a spus că „dacă va fi cazul, o să le cer scuze și o să îi invit să înțeleagă care este registrul comic, care este registrul ludic, pentru că dacă nu au simțul umorului, îmi pare rău”.
Această linie fină a împărțit internetul și studenții în mai multe tabere: cei care etichetau limbajul profesorului ca fiind unul părintesc și „o glumă” și cei care spuneau că, deși l-am acceptat ani la rând, și în școli, și în facultăți, n-ar mai trebui să îl perpetuăm.
Oamenii uită ușor complimentele, în timp ce insultele, nu
Studii din ultimii 20 de ani spun că abuzul verbal este o formă de abuz emoțional și poate fi definit ca un cumul de comportamente verbale și nonverbale – în cazul nostru, între un elev și profesor sau între student și profesor – care are consecințe emoționale, sociale, cognitive în funcționarea și adaptarea elevului.
Abuzul verbal include sarcasmul, insultele, glumele legate de aspectul fizic sau de o dizabilitate și comentarii negative legate de familie.
Un grup de cercetători de la Utrecht University din Olanda a creat un studiu în care ei au analizat cum reacționăm la complimente repetate versus la un limbaj ofensator și ce impact au insultele asupra noastră. Una dintre concluzii e că oamenii uită mai ușor complimentele, în timp ce o singură insultă le poate da peste cap întreaga zi.
Același studiu spune că, atunci când vine vorba de complimente, creierul se adaptează mai ușor și ajunge să nu le mai perceapă ca atare după ce le aude în mod repetat. Însă insultele, chiar și repetate, nu par să își piardă din intensitate.
Enunțuri de felul „ești prost” sau „ești idiot” pot produce în creierul nostru trei reprezentări emoționale diferite.
De exemplu, odată auzite, ele pot stârni o emoție negativă – chiar dacă tu nu crezi că sunt o reprezentare corectă a cine ești. Dacă sunt rostite cu dispreț, automat vei interioriza disprețul, indiferent de ținta mesajului.
În plus, cuvinte precum „prost” sau „tăntălău” vin la pachet cu propria încărcătură socială, fiind adesea folosite pentru a descrie situații negative. Astfel, simpla lor utilizare poate duce la un răspuns afectiv automat, independent de mesajul și intenția celui care le-a transmis.
Ne afectează și dacă asistăm ca martori la insulte
Același lucru se întâmplă și dacă insulta este adresată altcuiva, iar tu ești doar un martor. De exemplu, spune același studiu, dacă persoana insultată e cineva la care ținem, vom ajunge să ne simțim și noi răniți sau furioși. În același timp, pentru că percepem insultele ca o „palmă peste față”, ele pot declanșa o emoție negativă, indiferent de persoana căreia îi sunt adresate. Deseori, duc și la o scădere a performanței în muncă.
A demonstrat asta și Christine Porath, cercetătoare și profesoară la Georgetown University (SUA), care a făcut un studiu în care cinci participanți au fost martorii unui dialog între un cercetător și un al șaselea subiect care a întârziat.
Cercetătorul a admonestat participantul întârziat, numindu-l „iresponsabil”, iar asta a afectat emoțiile, motivația, performanța și atenția celorlalți oameni implicați.
Porath cercetează de mulți ani ce efecte au asupra oamenilor lipsa de respect, tachinările, glumele jignitoare sau chiar trimiterea de mesaje în timpul ședințelor. A descoperit că lipsa de respect îi face pe oameni să fie mai puțin motivați: 66% dintre cei care au participat la studiu au redus efortul de lucru, 80% au pierdut timp făcându-și griji cu privire la episodul jignitor, iar 12% au demisionat. Dacă te comporți civilizat, spune Porath, cresc șansele ca și ceilalți să te perceapă ca un lider, iar performanțele cresc.
Câtă severitate mai aduce disciplina în învățământ în 2023?
Istoric, România vine „dintr-un trecut în care severitatea unui profesor era ridicată la rang de act didactic”, spune Cătălina Dumitrescu, psihologă clinician, psihoterapeută, doctor în științe psihologice și autoare de cărți publicate la Editura Humanitas. Cu cât un profesor era mai sever, cu atât era mai apreciat. „Nu e nimeni de acuzat că se comportă în felul acesta, pentru că, la rândul lor, de asta au avut parte”, spune Dumitrescu. „Preluăm inconștient aceste mesaje”.
Cătălina Dumitrescu: Ajutorul e o stigmă în România, e atribuit unei slăbiciuni
Dumitrescu locuiește de doi ani în Belgia, unde s-a mutat după 42 de ani în România. A plecat pentru că voia să lucreze în spitale mai atente la nevoile oamenilor. „Colegii nu înțelegeau că oamenii sunt speriați, pentru că orice vizită la medic poate aduce un diagnostic grav”, spune Dumitrescu, „iar a rămâne uman este o condiție obligatorie în a profesa”.
În același timp, spune Dumitrescu, medicii au și ei nevoie de un mediu de suport și de sprijin psihologic. Fără a se simți judecați. „În România e o stigmă”, spune Dumitrescu, ajutorul fiind asociat cu a fi o persoană slabă. Astfel, ajungem să ne reprimăm și să ne negăm nevoile.
Monica Mocanu: Duritatea e asociată la noi cu performanța
Monica Mocanu e profesoară, predă matematică la două licee din Buzău, e instructor de debate și cofondator al platformei de feedback și analize de date Teleskop. Spune că în liceu există în continuare elevi care reacționează mai bine atunci când profesorii sunt severi cu ei, pentru că „nu cunosc alt model și li se pare că asta este asociat cu performanța”.
La polul opus sunt tinerii care nu acceptă duritatea și care sunt mai tenace în a-și susține opiniile. De altfel, spune Mocanu, mulți profesori au înțeles că generația actuală reacționează mai bine dacă primește sprijin și respect.
De asta regretă multă lume liniștea din anii copilăriei lor, pentru că era implicită autoritatea profesorului și un anumit tip de disciplină. Lucru care acum nu se mai întâmplă, spune Mocanu. Azi, ca profesor, e nevoie să câștigi această autoritate „cu fiecare clasă și aproape cu fiecare oră”.
Ionela Băluță: „«Sunteți proști, sunteți tăntălăi» este abuz verbal”
Antonio Momoc, decanul FJSC, spune că în cazul profesorului Petcu nu este vorba de un comportament moștenit, pe care acesta îl perpetuează, ci despre „un stil didactic cunoscut printre studenți și printre profesori”.
Un mod de adresare, crede decanul, care este nepotrivit mai degrabă pentru studenții generației actuale. „Există un clivaj între felul în care percep ironia sau anumite cuvinte studenții din anii mai mari versus cei din anii mai mici, cu care eu personal sunt de acord”.
Ionela Băluță, profesoară universitară la Facultatea de Științe Politice și directoare a Centrului pentru Politicile Egalității de Șanse, spune însă că, indiferent de motiv, glumele de felul „«sunteți proști, sunteți tăntălăi» sunt abuz verbal la adresa studenților, care se simt desconsiderați, intimidați, umiliți și în niciun caz nu sunt încurajați să participe și să învețe”.
Ideea că „tinerii de azi sunt prea sensibili”
Asta nu înseamnă că nu există și situații în care elevul sau studentul e „rebel” ori „indisciplinat”.
O strategie aplicată frecvent, spune Mocanu, e că „profesorul îi adresează o întrebare din ora respectivă la care cel mai probabil nu va ști să răspundă și îi dă o notă mică”.
Practic, e o formă de disciplinare emoțională care devine o sancțiune. Tocmai pentru că sunt și studenți „care se uită într-un mod sfidător, zeflemitor, e firesc ca uneori să ai astfel de ieșiri”, crede și Dumitrescu. Însă spune că e important să mergi și să vorbești cu ei pentru că ăsta e felul lor de a căuta atenție.
De-a lungul timpului, fără să ne dăm seama, am normalizat abuzul verbal de tipul: „Ce, nu știi de glumă?”, spune Dumitrescu. „E ceva firesc să facem glume, ironii unul la adresa celuilalt, să ne minimizăm și după aia să ne întrebăm «de ce nu?»”. Ea vede asta ca un rezultat al faptului că generații la rând am fost învățați să reprimăm sensibilitatea, pentru că ea însemna „că ești un om slab, lipsit de putere și nu faci față vieții”.
Ce spune profesorul Petcu: „Studenții sunt evaluați pe baza performanțelor, nu pe baza zgomotelor”
De ideea că tinerii de azi sunt prea sensibili s-au lovit și Roxana, și colegii ei când au semnalat ce se întâmpla la cursurile profesorului Petcu: „Toți oamenii care ne-au făcut sensibili, mie mi se părea că suntem fix opusul, că ne-am ridicat să corectăm chestia asta”, spune ea.
Petcu însă nu a perceput situația la fel, iar a doua zi i-a întrebat pe studenții de la unul dintre seminarii dacă sunt atât de proști, încât nu s-au prins că el glumește. (L-am contactat pe profesorul Petcu pentru a-l intervieva, dar m-a refuzat. „Despre ce spun studenții nu am comentarii”, mi-a răspuns în e-mail. „Au fost și vor fi evaluați pe baza performanțelor lor, nu pe baza zgomotelor pe care le generează în facultate și în afara ei”).
Antonia Matei: „Studentul vine cu o încredere”
Antonia Matei e lector universitar la FJSC și spune că cel mai important e ca studenții să simtă că îi respecți, că pot să aibă încredere în tine ca să-ți spună ce nu e în regulă.
„Mie mi se pare că studentul vine cu o încredere”, spune Matei „și dacă din anul I îi promiți lucruri pe care chiar le oferi, își capătă și își menține încrederea în tine ca profesor”. Simte că ea, ca profesor, are și un rol informal de a-i ajuta pe studenți să își descopere pasiunea: „Eu predau radio, nu toți vor merge spre radio. Dar măcar le deschid drumul. Te gândești că poți să le influențezi destinul și atunci e o mare responsabilitate”.
Ce înseamnă „siguranța psihologică” a studenților
„Studenții trebuie să se simtă în siguranță”, completează Doru Șupeală, consultant de management și realizatorul podcastului HackingWork. Asta nu înseamnă că trebuie să îi cocoloșești pe cei care nu livrează rezultate. Ci să creezi spațiul în care ei să contribuie.
Într-o formă sau alta, și Matei, și Șupeală vorbesc despre conceptul de siguranță psihologică, dezvoltat de cercetătoarea Amy Edmondson de la Harvard Business School (SUA). Această siguranță, a demonstrat Edmondson, e fundamentală pentru performanță.
Cine trebuie să se asigure că ea există e chiar managementul facultății. „Tu ești acolo ca profesor să-i ajuți pe copii să atingă potențialul pe care îl au, însă trebuie să le dai contextul”, spune Șupeală.
Mai ales că majoritatea venim la facultate din sisteme care ne spun deseori „nu mă întrerupe”, „nu pune întrebări”.
De aceea, spune Șupeală, „e important să îi înveți gândire critică”. Să ai întâlniri săptămânale 1 la 1 în care să lucrezi cu fiecare student în parte și în felul ăsta să construiești o plasă de siguranță care îi ajută să crească. Și el, și psihologa Dumitrescu spun că e dificil să faci asta în România, unde profesorii sunt îngropați în birocrație. „Ar trebui o reorganizare a sistemului”, spune Dumitrescu, pentru ca „profesorii să aibă ore alocate pentru studenți în care să le explici, să-i înveți cum să facă o lucrare de licență, o lucrare de masterat” .
În plus, adaugă ea, e și „o goană și după bani, după titluri și o competitivitate nesănătoasă. Astfel că abdică, inconștient, de la țelul lor primar – studentul. Să-i înveți și să construiești niște oameni sănătoși și educați”.
Doru Șupeală: „Hai să vă ajut”
Un profesor bun, crede Șupeală, e cel care le spune studenților: „Hai să vă ajut să muncim. Până mâine scrieți o știre scurtă. Două rânduri. E perfect până ajungem să facem reportaj”. Un profesor bun ar trebui să le arate traseul de urmat, în siguranță. „Cum vă ajut? Ce vă trebuie? Ce vă preocupă? Ce vă doare?”, adaugă el. „Om bun înseamnă să fii acolo pentru ei”.
După cazul profesorului Petcu, decanul Momoc își dorește ca în viitor să se îmbunătățească relația pe care facultatea o are cu studenții.
Spune că le va propune colegilor ca studenții să fie implicați și în ședințele departamentelor, nu doar în cele ale Consiliului, pentru a participa la mai multe decizii.
Însă problema principală, spune Șupeală, e că deseori instituțiile de învățământ superior uită că sunt acolo pentru studenți. „De la femeia de serviciu până la directorul școlii, de la paznicul facultății până la decan”. Ideal, dacă profesorii și studenții au încredere să spună lucruri pe care le-ar schimba, vom ajunge să avem cursuri mai bune, întâlniri mai bune și oameni mai bine pregătiți în organizațiile în care merg după studii.