ComenteazăRevoluţia a adus suferinţă fără seamăn, iar un episod absolut traumatizant îl reprezintă drama unui fost regizor, care a ajuns astăzi într-o condiţie de neimaginat. O fostă legendă a teatrului brăilean, Mihăiţă Dragomirescu trăieşte de mai bine de 20 de ani într-o sărăcie lucie, într-o anexă din Piaţa Romană, zonă în care şi cerşeşte, pentru a fi sigur că nu moare de foame. Revoluţia l-a prins la Televiziunea Română, unde îl chemaseră greii cinematografiei. Şi a plecat fără să-şi avertizeze familia de riscul pe care îl ia în braţe. Nu avea să ştie că, de fapt, pericolul s-a întors împotriva fiului şi soţiei sale.
“De pe 18 decembrie am fost chemat la Televiziunea Română, iar pe 24 m-am întors să împodobesc bradul cu soţia şi fiul meu. Nu i-am mai găsit. Doar un bilet în care îmi spuneau că mă caută la Universitate. M-am panicat, iar apoi m-au sunat de la Procuratură, să-mi zică că au fost împuşcaţi şi au fost duşi la Străuleşti, la o groapă comună. Am vrut să mă sinucid. Nu puteam să cred. Am luat pastile şi alcool, şi m-au găsit cu spume la gură. Medicii mi-au zis că am avut noroc, alcoolul a anihilat din otrava medicamentelor. Nu am mai fost om de-atunci”, ne-a povestit fostul regizor.
Trăieşte cu frigiderul gol
Cu haine ponosite şi o pancartă pe care stă scrisă povestea lui de viaţă, acesta aşteaptă zi de zi, sprijinit de zidurile unui bloc din Piaţa Romană, mila trecătorilor care îi salvează viaţa în fiecare zi, fără ca vreunul dintre ei să ştie asta.
Picior peste picior, cu capul plecat, jenat de condiţia pe care a ajuns s-o aibă, musteşte în el frustrarea că nu a putut să-şi pună pe tapet talentul. Pierderea celor dragi l-a albit subit şi i-a secătuit sufletul. Acum nu-şi doreşte decât să nu moară de foame.
“Nu mă recunoaşte lumea, dar mă ajută, mai ales acum, în perioada Sărbătorilor. Ce-mi doresc cel mai mult acum? Nişte jumări aş mânca şi nişte cârnaţi. Dar nu mor eu de foame, nu mi-e frică de asta. Chiar dacă frigiderul e mereu gol. Eu sunt recunoscător şi celor care îmi dau de mâncare, şi răsuflu uşurat dacă la sfârşitul zilei plec spre casă cu o punguţă cu ceva de-ale gurii”, mărturiseşte Mihăiţă Dragomirescu.
Bărbatul nu are nici măcar buletin ca să-şi poată ridica pensia de boală, pentru că inclusiv drumul până în oraşul natal ca să-şi scoată actele este foarte costisitor, aşa că este nevoit să trăiască doar din ce primeşte pe stradă.
Foto: Dumitru Angelescu