ComenteazăEa făcea curat în casele oamenilor, el era ”omul care îți repară tot în casă”.
La fereastra unei camere de la etajul 2, o femeie ține în brațe un băiețel. Cel mic împrăștie cu grijă, puțin câte puțin, semințele din pumnul stâng. Sunt convinși amândoi că în curând vremea o să fie frumoasă, iar din mâncarea papagalilor din cușca din bucătărie se vor hrăni și porumbeii liberi, ca până acum.
În sudul Bucureștiului începe primăvara. Porumbeii vor veni mai pe după-amiază. Este momentul în care lumea lor, construită în două camere, comunica cu lumea exterioară, înghețată acum de pandemie.
Crina Costache are 35 de ani, părul brunet, tenul lăptos și obosit. Andrei îi zâmbește cu tot chipul.
În încăpere, în partea dreaptă, este un pat mare unde trei dintre frații mai mari ai lui Andrei, Mihai, Ionuț și Irina, desenează forme geometrice sau inimioare. În stânga, cealaltă soră, Cristina, doarme cu picioarele îndoite ca să încapă într-un pat de bebeluși.
„Nu te mai
cheamă nimeni“
Crina și Andrei se îndreaptă spre camera alăturată unde
tatăl stă îngândurat pe un fotoliu. Cristian, 40 de ani, nu mai are de lucru de
trei săptămâni din cauza coronavirusului. Crina, soția, lui nu mai muncește din
24 februarie din același motiv.
Cei doi părinți se uită peste ultimele facturi la curent:
sunt de 500 de lei. Pe lângă acestea, au de plătit întreținerea 700 de lei,
cablul – 60 de lei și, până la sfârșitul lunii, chiria de 2.000 de lei.
„Nu există să n-o plătim. Proprietarul are și el copii și
depinde de chiria pe care i-o plătim noi“, punctează Cristian. Numai că n-are
nicio rezervă de bani, ultimele economii le-a dat la sfârșitul lui februarie
pentru înmormântarea bunicii lui.
Cristian este muncitor zilier de când se știe. Este omul pe
care îl chemi să-ți văruiască, să-ți construiască un zid, să-ți asambleze un
dulap sau să-ți repare o priză.
În perioada asta nu te mai cheamă nimeni la ei în casă. Le e frică. Am încercat să mă angajez ca gardian la o firmă de pază pentru magazine, parcuri și alte spații publice, dar mi-au zis că nu mai au nevoie până nu trece cu virusul ăsta.
Cristian:
De când nu îl mai cheamă nimeni la muncă, durerile provocate
de gastrită i s-au agravat. „Stresul. Aia-i“, explică bărbatul.
Ochiul mai
cenușiu
Crina lucrează de 10 ani ca menajeră fără acte. A încercat
să se angajeze cu contract la mai multe magazine alimentare, dar și la firme de
curățenie. După ce o vedeau îi ziceau: „O să vă sunăm noi. Credeau că nu sunt
capabilă să muncesc, pentru că nu văd deloc cu ochiul stâng.“ Dintre cei doi
ochi albaștri ai Crinei, stângul este mai apropiat de cenușiu deschis, pentru
că acolo are o proteză de silicon. Și-a pus-o în urmă cu 12 ani, după o
conjunctivită care i-a atrofiat mușchii ochiului.
Crina făcea curățenie săptămânal la cinci familii pe care le
cunoștea mai demult și la biroul unei firme de avocatură, care aparține uneia
dintre aceste familii. Cu toții au sunat-o și i-au spus că nu mai apelează la
serviciile ei „cel puțin o lună-două până trece cu epidemia“. Crina este dintre
cei cărora criza coronavirus le-a anulat orice posibilitate de a se întreține.
Eu îi înțeleg. Sunt cu copii, cu bătrâni. Fiecare vrea să-și protejeze familia.
Crina:
Andrei se joacă cu zecile de machete așezate militărește pe
covor, în colțul din stânga al sufrageriei. Crina se apropie de el, îi cuprinde
mâinile și le dă cu spirt. Apoi băiatul ia din nou la pas alergător întregul
apartament. „E greu pentru el să stea închis în casă. Are multă energie pe care
nu o consumă ca atunci când alerga prin parc“, explică mama lui.
Sora care nu
va crește
Băiețelul se oprește să o cerceteze cu privirea, printre
gratiile patului de bebeluși, pe Cristina care încă doarme. Cristina, 16 ani,
are retard mintal sever și tetrapareză spastică. Asta înseamnă că are gândirea
unui copil de până în doi ani și un corp subdezvoltat. Nu-și poate mișca
aproape deloc mâinile sau picioarele. Nu poate spune decât rareori „mama“ sau
„da“, în rest scoate sunete ca un bebeluș. Pe lângă toate astea, s-a născut nevăzătoare.
„Va rămâne mereu ca un copil căruia să-i porți grijă. E
greu. Uneori nu te înțelegi cu ea. Când se enervează, începe să te ciupească,
să te muște“, spune Crina.
Ceilalți frați, Mihai – 17 ani, Ionuț -15 ani și Irina – 12
ani, se mută în sufragerie să se uită la desene animate. După cam jumătate de
oră fac un triunghi pe același covor și se joacă cu un pachet de cărți. Uneori
se mai uită pe geam, însă ei n-au voie să iasă. Părinții le-au explicat despre
epidemie.
De când copiii nu mai
merg la școală, Crina vine cu diferite idei ca să le umple timpul. Zilele
trecute au făcut trei tablouri cu peisaje din natură. Imaginile le-au decupat
dintr-un calendar mai vechi, pe care le-au înrămat cu banda adezivă albă „a lui
tati“. Deasupra lor au legat o bucată de sârmă ca să le poată agăța pe perete.
Educația online nu ajunge la ei
Teme, deocamdată, nu au decât la câteva materii: Matematică,
Română, Geografie și Limbi Străine. Ei sunt din categoria copiilor la care
profesorii digitalizați de pe Facebook, platformele online de învățare sau
programul TV „Teleșcoala“, creat de Ministerul Educației pentru ca elevii care
dau examenele naționale să nu rămână în urmă cu materia din programa școlară,
n-au ajuns.
Asta pentru că n-au calculator și nici telefoane. Singurul
device inteligent din locuință este telefonul mamei. Pe Whatsapp-ul ei vin
toate temele trimise de învățători sau de profesori.
Din cauză că n-au decât un singur telefon le este greu și să
țină legătura cu prietenii de la școală. Lui Mihai îi lipsește cel mai mult să
meargă la cercul literar unde scrie poezii. Deși are 17 ani, este de abia în
clasa a VIII-a. Pierderea a doi ani de școală a fost cauzată de instabilitatea
socială prin care trece familia sa.
În 2010 au fost evacuați din casa de la ICRAL, unde locuiau
de câțiva ani, în urma revendicării de către proprietar. Nu și-au permis o
chirie la prețul pieței, așa că s-au refugiat pentru doi ani în casa unei
femei, pentru care Crina a lucrat ca menajeră, într-un sat aflat fără dispensar
sau școală.
Nu au rezistat decât doi ani. În 2012 s-au întors în
București, unde și-au găsit foarte greu chirie. „Am dat peste un proprietar
care a fost înțelegător. Și el are copii și ne-a văzut că suntem liniștiți“,
își amintește Crina. Prima chirie au plătit-o din împrumutul de la o instituție
financiară nebancară.
Nemaiavând de lucru în perioada asta, el este nevoit să stea doar în casă.
În 2012, Mihai a revenit la școală în clasa I. Acum este în
clasa a VIII-a și urmează să dea Evaluarea Națională. Când se va întâmpla asta?
Nu știe nici el, nici profesorii, nici Ministerul Educației. Epidemia de
coronavirus a dat peste cap programul examenelor naționale, lăsând în loc,
deocamdată, doar incertitudini.
Mariei îi lipsesc colegele și să deseneze în pauze, dar
suplinește dorul scriind numele lor cu markere într-o agendă cu coperta neagră.
Știe că nu mai merge la școală „pentru că e în vacanța corona – un virus care afectează plămânii și unii care nu-l
suportă se duc“.
Ea spune că e cea mai bună prietenă a lor.
Și lui Ionuț îi lipsește compania colegilor, dar mai ales să
facă mișcare la ora de Educație Fizică. Când o să se termine perioada de
izolare i-ar plăcea să joace ping- pong sau badminton.
Acum, alături de Andrei – mezinul familiei, își ajută mama
în bucătărie să facă deserturi. De exemplu, ieri au făcut gogoși, iar astăzi
chec.
De când cu răspândirea epidemiei, Crina se gândește la cum
era pe vremea lui Ceaușescu, când era copilă. Bunica și mama ei țineau cât mai
mult de mâncare să le ajungă, iar acum ea trebuie să facă la fel.
„Dar tot e bine că în perioada asta suntem împreună“, crede mama.
toarnă în tavă aluatul pentru chec.
*Pentru donații puteți suna familia la 0727733661.