Fanfan Rechinul puscariilor

Una dintre cele mai vechi locante din tara, datand din 1786, este „Bolta Rece” din Iasi, vestita carciuma unde Eminescu si Creanga poposeau adesea ca doi prieteni buni, la un pahar de Cotnari “fierbinte si nebun ca o muiere tanara”. La inceput de mileniu III, „Bolta Rece” pastreaza inca acelasi parfum al vremurilor demult apuse. O data ce i-ai trecut pragul, te cuprinde o senzatie stranie. Te astepti sa se iveasca mirat, in tocul usii, Poetul Nepereche.

“Bolta Rece” si-a castigat repede faima de “Universitas Vinorum”, fiind un punct de atractie pentru boemii din „dulsele Targ al Iesilor”. Aici Eminescu l-a cunoscut pe Creanga. “Academia de umor si inteligenta” de la „Bolta Rece” ii gazduia si pe junimisti, carora li se rezervau intotdeauna cateva mese. Printre clientii fideli ai Boltei se numarau in trecut si A. Panu, V. Conta, I.L. Caragiale, Iacob Negruzzi, A. Naum, P.P. Carp.

„Saracia rimeaza cu poezia, nu-i asa?”

Desi de la moartea poetului national a trecut mai bine de un secol, spiritul poeziei a ramas viu in zona.
Îndata ce calatorul ostenit si insetat se asaza la o masa, apar si poetii de ocazie. Chiar si vanzatorul de lozuri care isi face veacul prin zona isi varsa focul recitand clientilor un catren bine ticluit. Daca reuseste sa-ti smulga cativa banuti pe un loz cu zodiac, il napadesc dintr-o data, pe rand, fericirea si inspiratia. Pentru 1,5 RON incepe sa turuie versuri facute pe loc. De baza sunt poemele care se refera la coruptie si parlamentari. Se ticluiesc mai lesne. Din vers in vers, poetul scapa si cate o injuratura moldoveneasca, spusa din suflet. ”Tin poeziile in cap, zice Florin Bordeianu. Vand un loz si zic o strofa, ca bonus. Ascultati: Pan s-ajunga la putere toti promit pe paine miere/ Iar cand le-au vazut pe toate, au spus ca nu se mai poate, au dat legea cu cadastru si-au dus tara la dezastru.”

Nea Florica face politica „la ocazii” si adora sa tina discursuri pe teme sociale: pensii, medicamente compensate, gripa aviara, inundatii. Regreta ca n-a facut mai multa scoala pentru ca i-ar fi placut foarte mult sa fie ziarist. „Ce tocsouri as face eu, ar muri o lume-ntreaga!, se lauda. Din cand in cand, as spune si o poezie, pe-nteles, sa se bucure si omu de rand, chiar daca e amarat. Saracia rimeaza cu poezia, nu-i asa?!”

Nici nu dai bine peste cap un pahar de vin, ca mai apare un epigon de-al lui Eminescu. Pe aici toata lumea-l cunoaste. E Mihai Avasilicai, zis „Fanfan”, poetul neinteles al Iasiului. Are un aer de geniu parasit si priveste cu superioritate lumea din jur.

A adunat vreo 20 de ani prin inchisorile patriei. E poreclit „rechinul puscariilor” si e mandru pana la lesin. Sta intr-un cartier sarac de la marginea orasului si cand nu se ascunde de oamenii legii, da buzna in celebrul local. Ii chioraie vesnic maruntaiele, dar comite acte de cultura.

Toata averea lui incape intr-o punga de 1 leu: un pix, cateva foi de hartie pe care „asterne vise”. Are patru clase primare, dar pare citit, stie sa foloseasca cu mestesug vorbele. Ia o pozitie martiala si incepe sa recite, urland cu raspundere peste mesele cu ciorbe aburinde: „Mai tot timpul e desculta, rareori in mergatori/ Pielea-i de catifeluta, cand o mangai te-nfiori/ e placuta la gargara, rade si nu face fite/O superba domnisoara, in obraji are gropite”.

Geamurile zornaie, paharele se ciocnesc unul de altul, chelnerii sunt gata sa scape tavile cu fripturi, mancarea le ramane in gat mesenilor. Stupoare. Dupa ce zice toata poezia, care are vreo 12 strofe, se opreste, ofteaza, inghite in sec si se asaza pe un scaun, la o masa oarecare. În timp ce soarbe un pahar de vin capatat pentru prestatia de mai devreme, incepe sa turuie cateva titluri de carti aflate in stadiul de manuscris: „Fanfan-rechinul puscariilor”, „Ati sarit prea tare calul!” sau „Poezii obraznice” – dedicate lui Florin Calinescu si lui  Hagi.

Fanfan spune ca pana acum a scris cinci volume de versuri. In minte mai are insa vreo 10. La al treilea pahar de vin il loveste paranoia.

„Alo! Eu sunt bolnav de versuri si de inteligenta”

Atentioneaza fara modestie lumea din jur: „Alo! Eu sunt bolnav de versuri si de inteligenta, domnii mei. Am niste figuri de stil in mine, de va sparg! Nu va uitati ca-s tuciuriu, n-am dinti si-s sarac. Sunt ultimul poet vagabond. Eminescu era bogat? Nu! Venea aici, se intalnea cu Creanga, galgaia un vin bun si-i tragea, bre, o poezie, cum niciodata n-o sa mai scrie nimeni in Romania!”.

Urmărește-ne pe Google News