VIDEO | Un tânăr regizor face educaţie pentru copii într-un oraş fără buget pentru cultură: “În Făurei, poţi merge la fotbal, la Bănel, sau poţi veni la teatru. Altă alegere nu ai”

A fost ideea lui Andrei Rareş Adam, 31 de ani mergând pe 32, absolvent de filosofie, să înfiinţeze o trupă de teatru pentru adolescenţi în Făurei.

“De fapt, doamna profesoară de română Marilena Paraschiv m-a întrebat dacă n-aş putea să fac asta. Ştia că fac teatru pentru tineri în Bucureşti. Aşa că, de trei ani, am început şi aici”, explică regizorul.

Şi-a schimbat tricoul de la repetiţii cu ţinută de gală, un sacou şi o cămaşă. De emoţie, accentul lui moldovenesc devine şi mai pronunţat.

Buget zero, intrare liberă

Mult mai relaxaţi, actorii lui au între 13 şi 18 ani, cei mai mulţi se află în trupa Unicornii încă din primul an. Spectacolele au loc, de obicei, seara, de la 7 sau 8, cât să prindă lumina naturală. Unicornii au jucat şi la Casa de Cultură din Făurei, şi la liceul din oraş. Dar pandemia a închis sălile de orice fel.

“Curtea e a unui prieten de-al meu, Gabriel Mocanu. Din iunie ne-am mutat aici. Mi-a cumpărat el tot ce-am avut nevoie, am construit împreună scena, am tăiat bălăriile, am adus scaunele. Şi tot cu el o să desfăşor în continuare toate proiectele culturale”, spune Andrei.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Teatrul fondat de el are buget zero, dar măcar acum are un sediu. Scena e din lemn, copertina e din pânză de cort, scaunele de placaj poartă tot felul de semne ale bătrâneţii, uzurii şi tandreţii celor care au stat, ani la rând, pe ele.

Uşile cu poezie

Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un teatru să existe este: un om traversează un spaţiu, în timp ce altcineva îl priveşte. A enunţat-o un regizor britanic, care a fost în turneu cu trupa lui prin satele din Sahara.

Teatrul Unicornilor din Făurei nu are costume, decoruri, recuzită, dar are multă dorinţă de viaţă. De gard, sunt sprijinite uşi, uşi luate de la gunoi, pe care Unicornii au scris poezii. “Fii precaut şi nu-ţi pierde intenţia,/la fiecare gură de cafea, dimineaţa/întorcându-te din nou în trecut/Continuă! Opreşte-te!/Simte!”.

Din cei 3.500 de locuitori ai Făureiului, o treime sunt copii şi adolescenţi. Copii şi adolescenţi care, într-un oraş unde şansele de a visa sunt cu minus, şi-au inventat propriile ieşiri, şi-au decupat în imaginaţie propriile uşi şi le-au semnat cu vorbele lor sau cu vorbele lui Dostoievski: “Frumuseţea va salva lumea”.

“Nu e nicio diferenţă majoră între adolescenţii din Bucureşti şi cei din Făurei”, crede regizorul Unicornilor. “Sunt la fel, şi zdruncinaţi, şi inteligenţi, şi curioşi, şi deschişi când vine vorba de artele spectacolului”.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

“La Bănel, la fotbal, sau la teatru”

În “Cine pe cine”, o piesă din scenete, scrisă de regizor, Bogdan, 17 ani, joacă rolul unui pescar de munte care vrea să devină puşcaş marin. Camelia, 14 ani, interpretează o piscină şi o turistă la aeroport. Nicoleta, 14 ani, are rolul generalului şi consideră că nu i se potriveşte, deşi se descurcă de minune să dea ordine.

Mai mare în grad decât Nicoleta e Liviu, 15 ani, care îl joacă pe preşedintele ţării, care e şi propriul lui bodyguard, şi propriul lui ospătar şi îşi face intrarea în scenă cu chipiu de poliţist, înfăşurat în panglică galbenă, cu “Atenţie, nu treceţi!” şi saci de plastic. “Toate rolurile mele au ceva nebun, îmi place la teatru că pot să ofer emoţie şi poate şi puţin din nebunia mea”, îşi comentează prestaţia Liviu.

“Dacă nu era Andrei, nu ne-ar fi dat prin cap că putem juca teatru. Eram foarte emotive, bine, eu sunt şi acum emotivă”, râde Bianca, 16 ani, care are rolul de trimis “hm, hm, de sus”.

“În Făurei, poţi merge la fotbal, la Bănel (la școala de fotbal a lui Bănel Nicoliță, fost jucător la Steaua, n.red.) sau poţi veni la teatru. Altă alegere nu ai. Au mai fost cluburi de dansuri, dar s-au evaporat, nimeni nu rămâne aici. Am venit la teatru pentru că era ceva nou în oraşul nostru. Pe parcurs, a devenit o pasiune”, spune Cristina, 16 ani, “unicorn” veteran.

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Luiza, 13 ani, s-a alăturat trupei abia acum o lună şi a primit, fireşte, în această piesă toate rolurile de copii răsfăţaţi sau care trebuie născuţi din nou.

“Chiar îmi place să vin aici. Mă distrez cu prietenii şi încerc să descopăr ce vreau să fac cu viaţa mea”, se recomandă Alexandra, 15 ani, care n-are nici o problemă să o joace pe bunicuţa din piesă. Să se lămurească, aşa, dacă şi-ar dori nepoţi pe viitor.

Anda, 16 ani, ştie deja că nu vrea să fie actriţă. Ar fi vrut, dar s-a răzgândit: “Vreau să mă fac profesoară şi să întemeiez şi eu o trupă de teatru, la şcoala unde voi preda”.

Singurul care se pregăteşte pentru o carieră de actor e Alex, care la 18 ani se antrenează pentru examenul dur de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

E un puşti plin de energie, cu un optimism molipsitor, “nu sunt actor mare, nu încă”. Atunci când te naşti în Făurei, optimismul e obligatoriu, e aproape la fel de important ca aerul.

“Acum jucăm cu sala plină”

Ei sunt “unicornii”. Acestea sunt gândurile lor. Când îi asculţi, ai senzaţia că ai dat peste diamante răscolind în molozul României postindustriale. Diamante sunt peste tot, la noi, chiar şi în localităţile care nu dau niciun leu pentru cultură, cu excepţia concertelor de ziua oraşului sau a comunei. Suntem atât de bogaţi, păcat că punem preţ prea mare pe sărăcia noastră.

Publicul? “La început, oamenii au fost reticenţi, dar au început să vină. Acum jucăm cu sala plină, ca să zic aşa”, spune regizorul. Vin pe scaunele scrijelite colegii de clasă ai actorilor, părinţii, vecinii, trecătorii, copiii care se joacă în drum şi se bucură că teatrul e gratis.

Vine şi un pui negru de câine, care fură o bucată din decor şi apoi adoarme pe ea. Vine şi soarele, să arunce lumină de apus peste spectacolul care se naşte pe o scenă năpădită de iarbă.

Teatru viu într-un oraş mort. Nimic nu e însă pierdut, sugerează Alexandra, câtă vreme îţi poţi scrie versurile pe o uşă dincolo de care s-ar putea afla orice, nu neapărat iederă şi melci. Şi “bunicuţa” de 15 ani concluzionează: “Arta ne eliberează. Pe scenă, uneori, chiar nu mai sunt eu şi e OK să nu mai fii tu, uneori, dar să poţi să exprimi ceea ce-ţi doreşti”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro