ComenteazăÎn vremuri de pace, Lilia Bortici lucrează la ferma ei din regiunea Cernăuţi. După ce Rusia a atacat Ucraina, soţul i-a plecat în armată, iar ea s-a întrebat: „Ce pot să fac? Cum pot să ajut?”. Să stea deoparte nu i se părea o opţiune satisfăcătoare.
„O prietenă care lucrează la Consiliul Local Cernăuţi, Julia Griţku, mi-a spus că vin oferte de ajutor din toate părţile Europei. Lumea nu ştie unde să le trimită, cine să le primească. Ne-a venit o idee cum am putea rezolva asta. Aşa am venit aici, la Siret. Am luat legătura cu primăria oraşului, oamenii au fost foarte săritori. Un afacerist local ne-a pus la dispoziţie acest depozit, unde putem să ne desfăşurăm activitatea”, povesteşte Lilia.
Sute de tone de ajutoare
E un depozit mare şi alb, plin de paleţi şi motostivuitoare. Într-un colț, e amenajată o gheretă, cu birouri, computere şi un reşou, pentru că, în ciuda soarelui intermitent de afară, în depozit e frig. Aici e centrul de comandă al organizaţiei Helpukraineromania.org.
E cartierul general al femeilor din Cernăuţi care şi-au lăsat copiii şi gospodăriile în grija rudelor, au trecut graniţa şi au pus umărul la strângerea şi distribuirea ajutoarelor umanitare în toate zonele Ucrainei. Oamenii depozitului dorm pe apucate, mănâncă pe apucate şi se bucură când paleţii sunt complet liberi, „înseamnă că transporturile merg bine, e loc pentru alte ajutoare”.
Peste 800 de tone de donaţii au ajuns şi au plecat din acest depozit, în peste 140 de destinaţii.
Pe lângă Lilia, în ghereta-birou lucrează şi Rita, care are, împreună cu soţul ei, o fabrică de termopane. „Rita a ajuns aici cu un transport de ajutoare, apoi s-a hotărât să rămână. Am întrebat-o ce ştie să facă. Poţi să lucrezi la calculator? Pot! De o lună şi ceva, asta face Rita: ne ţine registrele, tot ce intră, tot ce iese din depozit, cine le-a donat, cine le-a transportat, cine le-a preluat”, explică Lilia.
Alexandru Abramiuc este singurul bărbat din echipă. E localnic, din Siret, şi ţine legătura cu autorităţile române: „Am origini ucrainene, dar sunt cetăţean român. Rolul meu e să uşurez formalităţile cu trecerea prin vamă a transporturilor umanitare. Nu există lanţuri logistice în Ucraina. Tot ce trimitem de aici e de o importanţă vitală pentru cei de acolo”.
Alex vorbeşte un pic de ucraineană, Lilia vorbeşte un pic de română, amândoi vorbesc engleza. Din momentul în care au stabilit fiecare ce are de făcut, comunicarea a mers strună.
Chibrituri, lumânări, lanterne, sedative
„În primele zile, am plâns nonstop. Plângeam şi ne îmbrăţişam, îi îmbrăţişam pe cei care aduceau donaţii. Veneau din toate părţile României, ca şi cum ţara întreagă s-ar fi ridicat să ne ajute. Veneau din toate părţile Europei ajutoare, de pretutindeni. Nu ne aşteptam, eram uimiţi. Mi-am zis că, dacă atâţia oameni vor să ne sprijine, nici o armată a lui Putin, oricât de puternică sau de mare, nu va câştiga acest război”, povesteşte Lilia.
Fiecare donaţie este trecută în registru de Rita, apoi este preluată de camioane şi dusă până la Cernăuţi, unde funcţionează un alt centru de comandă. De la Cernăuţi, transporturile umanitare ajung în toată Ucraina şi, după ce ajung, autorităţile locale trimit o confirmare de primire şi de distribuire a lor către beneficiari. „Am ales să lucrăm cu primăriile, consiliile locale, pentru că ele cunosc situaţia şi sunt de încredere. Donatorii află exact unde şi când au ajuns pachetele trimise de ei”, spune Lilia.
„E important să împărțim ajutoarele acolo unde e nevoie de ele. De aceea, pe site am publicat listele cu cereri de ajutor, ce nevoi au oamenii dintr-o zonă sau alta. Pe baza acestor cereri, vin donaţiile şi noi asigurăm livrarea lor la destinaţie”, completează Alex.
O listă cu nevoi arată aşa: „medicamente pentru civili – analgezice, antiepileptice, antipiretice, sedative, picături pentru nas, picături pentru ochi, antihipertensive, nurofen sirop pentru copii, antiacide”. Sau: „pentru regiunile fără curent electric – chibrituri, lumânări, lanterne, baterii, baterii externe, generatoare”.
„Da, am primit şi trimis şi generatoare, unul chiar uriaş, putea să alimenteze un sat timp de câteva zile”, spune Lilia. „Necesităţile de bază lipsesc în multe zone din Ucraina. Apa, curentul, un acoperiş deasupra capului, oamenii stau în locuinţe improvizate”.
Donaţii de pe trei continente
„Geografia ajutorului”, cum o numesc femeile din ghereta-birou, este vastă. Au venit şi donaţii din Asia Centrală, din Israel, din Germania, Portugalia, din SUA. Cererile, de asemenea, sunt tot mai numeroase, de la echipamente medicale şi medicamente oncologice la pături, apă, lame de ras şi hârtie igienică.
Dintr-o fermieră, Lilia s-a transformat într-un general al paleţilor şi foilor de parcurs. Vestă de fâş, ochelari cu rame negre, care îi dau un aer sever, iar dincolo de ei, ochi roşii de plâns şi de oboseală. „Îmi simt fălcile încleştate, o lună şi ceva n-am putut zâmbi. Eram prea încordaţi, nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva”, spune ea.
„Acum înţelegeţi de ce mă bucur că depozitul e gol? Pentru că funcţionează centrul nostru logistic. Ne facem treaba. Ajutoarele nu trebuie să stea aici prea mult. Cum aflăm că vin, cum chemăm tirul din Cernăuţi, să le preia”. După peste o lună de trăit şi muncit în gheretă, Lilia reuşeşte să surâdă.
„Ne aşteaptă, ne întreabă când mai venim”
Cealaltă jumătate a misiunii le revine şoferilor ucraineni, care duc pachetele acolo unde sunt cerute. La fel ca voluntarii de la depozitele din Siret şi Cernăuţi, şi şoferii sunt oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite.
Într-un filmuleţ postat pe pagina de Facebook a organizaţiei, îi vedem vorbind despre secretul reuşitei în astfel de operaţiuni riscante. „Nu mă gândesc la frică şi frica nu mă urmăreşte. Dacă ţi-e frică, mai bine să nu pleci. Să laşi pe altul să facă livrarea. Pentru că trebuie să pleci din inimă, pentru că aşa simţi, nu pentru că eşti obligat”, spune unul dintre cei care conduc camioanele cu ajutoare.
„Soţia m-a ameninţat că-mi dă foc la maşină, dacă plec să duc ajutoare în zone bombardate. Lăsaţi oamenii să conducă, lăsaţi-i să facă bine”, spune, râzând, un alt şofer voluntar.
„Oamenii ne aşteaptă. Ne întreabă când mai venim, dacă mai venim. Ajungem la copii nu să le dăm un iPhone sau o jucărie, ci o bucată de pâine plimbată cu maşina 2-3 zile. Oricine a făcut asta mă înţelege. O să merg să transport ajutoarele iar şi iar, câtă vreme respir”, adaugă primul şofer.