4 comentarii- „Oamenii fără adăpost trebuie înmormântați demn, respectându-le memoria, istoria lor, personalitatea”.
- „Mulți dintre ei nu doar că nu au unde sta, ci nu au nici acte și suferă de diverse boli. Boli deloc simple: de la TBC la HIV și de la hepatită la diabet și ciroză”.
- „Ca societate, să știi, ne purtăm tare urât cu cei mai vulnerabili”.
- Cea mai mare problemă? „Nu ai act, deci nu exiști”.
- „Ideea majorității că acești oameni nu muncesc e falsă. Muncesc zilnic, doar că nu au acte și un angajator stabil”.
- Ce este migrația oamenilor fără adăpost spre București? „Un fenomen pe timp de iarnă”.
Pentru Marian, oamenii sunt egali. Nu judecă. Nu vede în alb și negru. Ia lucrurile așa cum sunt, caută soluții, vede contextul și se uită în profunzime. De la 16 ani lucrează în zona serviciilor sociale, la început ca voluntar. Marian este lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, activist și un om pentru care solidaritatea și empatia sunt valori de neclintit. I se spune domnu Marian și mai mereu îl găsești pe stradă.
Activist în domeniul HIV/SIDA din 1996, este recunoscut la nivel național și regional pentru contribuția adusă la dezvoltarea programelor de reducere a riscurilor (Harm Reduction) în rândul persoanelor implicate în sexul comercial și al celor care consumă droguri injectabile. Este absolvent al Facultății de Psihologie și Științele Educației, al masterului Managementul Serviciilor de Sănătate și Sociale și al Școlii Doctorale de Sociologie, Universitatea din București.
„Facem și asta uneori la Carusel – înmormântăm oameni fără adăpost”
– E greu să te prind liber, că ești mereu în focuri. Ultima oară când te-am văzut aveai de hrănit la centru în jur de 180 de oameni. Cum e cu aceste servicii sociale pentru oamenii fără adăpost?
– Serviciile sociale costă, ai nevoie de mulți oameni, de materiale, medicamente, infrastructură. E vorba de oameni vulnerabili. Odată ce deschizi cutia Pandorei, vin peste tine toate. Trebuie să fii pregătit mai ales emoțional, fiindcă auzi povești și vezi situații de te îngrozești. Și trebuie să ai o disponibilitate, fiindcă intri în ceva care durează și nu vezi rezultatele imediat sau chiar niciodată direct.
Uneori pierzi lupta, vezi oameni care mor, pe care nu ai reușit să-i ajuți suficient. Dar și ei trebuie înmormântați demn, respectându-le memoria, istoria lor, personalitatea. Poate ei nu au însemnat mult pentru societate, dar pentru cineva din preajma lor au însemnat ceva. Facem și asta uneori la Carusel – înmormântăm oameni fără adăpost. Însă nici în aceste cazuri nu putem spune că ai pierdut bătălia complet. Pentru că ai de rezolvat lucruri pentru acel om.
– Partea asta de rezistență emoțională și psihologică mi se pare extraordinară în acest domeniu. Pentru că voi sunteți supuși suferinței în forma ei pură, directă, fără intermediari. Mai faceți pauze?
– Nu prea avem cum să facem pauze. Practic muncim cam 24 de ore din 24. Cu mici întreruperi, dar serviciile noastre sunt permanente. Noi ne-am asumat de la început această componentă a serviciilor sociale pentru oamenii vulnerabili.
– Dar Carusel a avut de la început componenta aceasta adresată oamenilor fără adăpost?
– Aceasta este doar una dintre componente și nu e singura: oamenii fără loc de domiciliu. Dar e doar unul dintre multiplele servicii pe care le oferim.
Centre comunitare în București cu servicii de bază, dar și asistență medicală și juridică
– Acum voi câte centre aveți, unde activați și oferiți servicii?
– Acum avem două centre comunitare: cel din Ferentari și Cișmigiu. Acolo, în fiecare zi, avem și câte 200 de oameni pe centru, oameni care vin pentru servicii de bază, dar și servicii mai complicate.
– La cel din Cișmigiu, când am fost ultima oară, erau peste 170 de oameni. Ce tip de servicii oferiți, de fapt, acestor oameni?
– Ei primesc zilnic servicii de bază, precum o masă caldă, să facă un duș, să-și spele hainele. Lucruri esențiale. Dar mai vin și unii pentru care trebuie cineva să se uite la rănile lor, o minimă asistență medicală. Sau unii au nevoie de consultare legată de acte: actele sunt o problemă foarte mare pentru mulți dintre acești oameni.
Bolile oamenilor care trăiesc pe străzi
– Acești oameni sunt majoritatea fără adăpost sau apelează la serviciile voastre și oameni mai săraci?
– În general, vin oameni care nu doar că nu au unde să locuiască, deși periodic mai găsesc câte un loc unde să stea – case abandonate, diverse locuri unde stau până sunt dați afară -, dar aici vorbim de oameni cu vulnerabilități multiple, dincolo de loc de ședere. Mulți dintre ei nu doar că nu au unde sta, ci nu au nici acte, au diverse boli. Și boli deloc simple: de la TBC la HIV și de la hepatită la diabet și ciroză. Unii au probleme cu alcoolul sau drogurile. Unii mai sunt prinși în relații sexuale, mai avem și grupurile minoritar sexuale sau etnice, precum romii. Uneori toate adunate într-o singură persoană. Atunci vorbim de vulnerabilități multiple.
Mai este partea de sănătate mintală, care este foarte importantă și des întâlnită. Nu e ușor să stai pe stradă, oamenii sunt afectați psihic și emoțional. Și aici e nevoie de suport și, din păcate, partea asta e de multe ori trecută cu vederea.
Demnitatea oamenilor fără adăpost
– În acest context complicat voi practic trebuie să puneți la dispoziție chestiuni de bază, precum mâncarea, loc de duș, spălat, dormit, dar fără să oferiți și servicii ceva mai complicate, ca asistență medicală, juridică, psihologică destul de specializată.
– Ne-am concentrat să avem servicii bune. Și ținem mult la detalii. O cafea bună, detergenți, șampon etc. E important comportamentul nostru față de ei: cum îi ascultăm, cum comunicăm cu ei, ce servicii și condiții le oferim. Oamenii trebuie să simtă că sunt înțeleși, respectați, că sunt tratați uman. Chiar să aibă dreptul de a alege. Dacă o femeie vrea un șampon mai bun – asta e de bine. Eu mă bucur când un tânăr spune că nu-i place culoarea unei haine pe care o primește, dar nu și-o permite. E un semn bun: e uman, e demn. Și noi trebuie să respectăm aceste alegeri. Asta e un semn de umanitate, nu sunt încă dezumanizați de viața dură și grea. Uneori le luăm tort de ziua de naștere și mergem direct la ei pe stradă, de ziua lor.
– Acest tip de empatie, de atenție și respect pe care ei nu le prea au – ba chiar sunt supuși unei violențe constante – voi veniți să supliniți. Umanizați aceste relații, nu sunt pure relații tehnice. E foarte importantă această umanizare.
– Da, această umanizare este esențială în această muncă. Mai ales la noi. Și e esențială pentru oamenii cu care interacționăm, e un tip de comportament de care nu au parte în interacțiunile lor obișnuite de pe stradă, când de cele mai multe ori sunt agresați, umiliți și batjocoriți. Ca societate, să știi, ne purtăm tare urât cu cei mai vulnerabili.
„Nu ai act, deci nu exiști”
– Să revenim la partea medicală, care mi se pare importantă și care e mai greu de înțeles pentru noi, cei ceva mai privilegiați.
– Nu e greu de înțeles, pentru că serviciile medicale devin pe zi ce trece tot mai inaccesibile oamenilor săraci și cu probleme. Lucrurile se complică mult pentru că nu au acte. Mergem în clinici și spitale și primul lucru care ți se cere sunt actele: cine ești, arată-ne buletinul. E această componentă administrativă care o depășește și pe cea umană, medicală, emoțională etc. Nu ai act, deci nu exiști.
Deja avem oameni la a doua, a treia generație fără acte. E grav: vorbim de oameni care de câteva generații stau pe stradă. E ceva foarte dur și violent. Auzi și vezi lucruri cutremurătoare. Îți trebuie nervi foarte tari.
„Ideea majorității că ei nu muncesc e falsă”
– Pentru acești oameni voi sunteți singura interfață și cumva o supapă de supraviețuire.
– Nu! Atenție: oamenii aceștia despre care vorbim muncesc! Trebuie să înțelegem acest lucru. Sigur că vorbim despre o muncă neîncadrată, dar vorbim despre un efort și o muncă pe care ei le fac zilnic: fie că ei colectează doze, plastic, fier, hârtie sau merg să sape un șanț, să descarce marfă în Obor sau să lucreze cu ziua în diverse locuri.
Firește că, neavând acte și angajator stabil, formal vorbim de muncă în afara sistemului. Dar ideea majorității că ei nu muncesc e falsă.
– Este această muncă pe care noi nu o vedem, dar care e foarte importantă pentru societate.
– Acești oameni care stau pe stradă sunt oameni care nu se prea odihnesc niciodată. Acolo e un nivel de violență accentuată. Pentru femei e și mai dur, și mai violent. Ei bine, acești oameni nu pot să muncească într-un program normal. În primul rând că ei nu au condiții în care să doarmă, iar muncile în care sunt implicați sunt munci fizice grele. Nu rezistă. Dacă mai vedem și problemele lor medicale, înțelegem că asta-i împiedică și mai mult să muncească sistematic. Chiar dacă ar avea acte, ar fi dificil să presteze munci după un program stabil. Dar ei muncesc.
Migrația oamenilor fără adăpost pe timp de iarnă
– A venit iarna, condițiile de a rezista pe străzi sunt și mai grele. Știu că voi aveați programe speciale cum e adăpostul „Odessa” – centru pe perioada de iarnă unde să poată dormi peste noapte. E la fel în această iarnă?
– Da, iarna este cel mai dificil. E frig și oamenii nu rezistă mult. Iarna însă mai există un fenomen: migrația spre București a oamenilor cu probleme de acest gen. Nu doar oameni de pe lângă București, ci și oameni din țară vin iarna aici.
– E ca o migrație sezonieră a oamenilor fără adăpost?
– Da, exact. Sunt diverse zone cu multe probleme, care iarna nu oferă condiții de supraviețuire, și atunci ei vin aici, pentru că în București mai găsesc diverse forme de supraviețuire: un adăpost, o mâncare caldă, o sursă minimă de venit – un serviciu social, mila oamenilor, un loc cald peste noapte. Dar important e să supraviețuiască peste iarnă. Și Bucureștiul le oferă această șansă.
– Practic, Bucureștiul e mai sigur decât alte zone și e migrația de salvare și supraviețuire?
– Da, iarna se schimbă datele și avem mai mulți oameni de ajutat. Și în pandemie s-au schimbat datele. Au început să vină oameni din străinătate – oameni care nici acolo nu se descurcau. Am avut oameni întorși acasă, ca să supraviețuiască.
Cum ajută statul?
– Cum sunt adăposturile primăriilor pentru acești oameni? Le asigură supraviețuirea?
– Locurile sunt serviciile de asistență socială care țin de consiliile locale ce au în vedere astfel de probleme. Dar aici e nevoie să facem un pas mai departe să prevedem niște politici care să repare anumite situații.
- Unu: numărul de paturi este prea mic față de numărul celor rămași pe stradă fără adăpost. Mai ales iarna.
- Doi: trebuie să ne uităm la calitatea serviciilor.
- Trei: accesul la serviciile de sănătate. Dacă pentru oamenii „obișnuiți” e dificil, atunci pentru acești oameni necăjiți e foarte greu, uneori imposibil de accesat. Și lista poate fi continuată.
– Știu că nu prea avem date. Dar dacă ne uităm mai atent la aceste grupuri vulnerabile putem vorbi de categorii de vârstă sau gen?
– Nu prea avem date, dar ce pot spune este că avem reprezentate toate categoriile: de la tineri la bătrâni, bărbați și femei. Nu avem o imagine completă a fenomenului, dar noi nu așteptăm date, ci încercăm să facem ceva. Dar ce pot spune este că sunt mai puține femei decât bărbați. Asta se vede.
Dincolo de date mai există percepția publică. Oamenii văd pe stradă o anumită categorie: poate pe cei mai în vârstă, cei cu dizabilități și tindem să credem că despre asta e vorba. Ei bine, nu. Vorbim de toate categoriile de vârstă, inclusiv tineri care ies din sistemul de ocrotire a statului și ajung pe străzi. Cei care accesează serviciile sociale sunt oamenii care se descurcă mai greu în jungla socială, în oraș.
– Deci voi în acest moment, câți oameni deserviți prin centrele voastre?
– Avem cele două centre comunitare, adăpostul, programul de teren – unde se merge în diverse comunități pentru a oferi servicii. Și deservim cam 2.500-3.000 de oameni.
– Foarte mult. Dar câți sunteți?
– Avem în jur de 23-24 de angajați și mulți voluntari, studenți în practică. Dar e enorm de mult de muncă – constantă, permanentă.
Unde pot face oamenii donații pentru Carusel
– Cum faceți rost de fonduri? Statul vă ajută, românii sunt disponibili să ajute financiar astfel de proiecte?
– Cel mai important de menționat e faptul că noi nu folosim bani publici: de la primărie, guvern etc. În schimb, folosim infrastructură publică. De exemplu, noi am primit centrul Cișmigiu. Adică, am primit cheile de la acel spațiu, care e bine făcut, dar noi plătim tot: oameni, utilități etc. Spațiul e al primăriei – dat prin direcția de asistență socială.
Iar cu banii facem campanii publice de strâns fonduri. Pe la diverse companii care pot oferi sume. Mai primim granturi. Mai sunt donatori individuali. Mai vin oameni care își dedică timpul.
Ne descurcăm greu, dar reușim. Ne ajută foarte mult donațiile și, dacă printre cititori sunt oameni care vor să ne sprijine, o pot face pe site-ul nostru, Carusel.org.
– Cum a evoluat percepția și implicarea românilor și instituțiilor față de astfel de probleme?
– Nu suntem genul de organizație tare atractivă prin ceea ce facem, pentru populația care are o conștiință socială, organizații, companii etc. Altele sunt cele atractive. Dar chiar și așa, avem sprijin de-a lungul timpului. Am înțeles și limitele lor de a se asocia cu acest tip de activitate. Lumea nu vrea să se asocieze cu noi.
Un domeniu subfinanțat, o muncă imensă
– Lumea nu vrea să se asocieze cu suferința, ci cu victorioșii. Mai ales la noi, unde toți mimează succesul.
– Oamenii promovează fericire, coeziune, familie, succes, nu suferință și necaz și ce facem noi. Dar chiar și așa, avem sprijin – chiar dacă unii nu vor să apară, dar ne ajută. Sunt companii care ne sprijină ferm. S-au mai schimbat lucrurile la acest capitol.
– În acest moment, cam cât crezi că din nevoile acestor oameni acoperiți voi, organizații similare și instituțiile statului? O estimare? E nevoie de mai mult?
– Oooo. Noi abia dacă atingem o zecime. E un câmp imens și o mare parte a oamenilor rămân pe dinafară. Iar organizații apropiate de ce facem noi nu sunt așa multe. Aș putea să le număr pe degetele de la o mână. Cum spuneam la început: să faci servicii sociale complexe nu e deloc ușor. Noi mereu operăm cam la o treime din ce buget am avea nevoie. E totul subfinanțat. Dar e o muncă imensă.
Discursul violent la adresa oamenilor fără adăpost și a celor săraci
– Și societatea e dominată de acest discurs politic al unui rasism social, care devine aproape politică de stat: condamnarea sărăciei, ca și cum sărăcia este o alegere și rezultat al nemuncii.
– Există un întreg discurs despre acești „oameni de mâna a doua”, „asistați social” pentru care nu merită făcut nimic. Se alocă enorm de puține fonduri. Ca să nu mai vorbesc de mesajele mizere care vin dinspre politicieni față de „asistații social”, săraci etc. Eu cred că lor le convine așa – e genul de discurs mai degrabă programatic. Noi, cei cu joburi bune, muncim, avem credite, de ce să-i ajutăm pe acești amărâți care nu vor să muncească? Practic e un discurs foarte violent dus împotriva acestor oameni.
– Cunoaștem miniștri și chiar președinți de țară sau partide – și culmea intelectuali – care promovează la noi acest tip de discurs violent. Tu cum ai ajuns să intri în acest domeniu, să lucrezi în asistență socială?
– Fac de la 16 ani asta. Acum am 43. Doamne, am deja 27 de ani de când fac asta. Nu știu cum am ajuns, dar știu când s-a întâmplat. Eram elev, nu mi-a plăcut școala, nu am vrut să stau în găștile din fața blocului și am înțeles cumva că trebuie să fac asta. Am început ca voluntar. Am făcut un pas și de atunci am rămas aici și o fac cu mare plăcere, dar e epuizant.
– Acum văd că aici aveți și ucraineni refugiați. Cam câte locuri?
– Da, avem un adăpost pentru refugiați, în jur de 40 de locuri mereu pline. Noi ne pregăteam pentru situații de urgență gen calamități, cutremur. Nu ne gândeam la război. Și a venit războiul și ne-am implicat din primele zile. Am mers în vamă la Galați să vedem situația și am oferit sprijin. Acum avem aici, în București, familii, copiii. Le oferim condiții pe o perioadă scurtă sau mai lungă, depinde cum au nevoie.