Fețele nevăzute ale lui Vladimir Putin. De la „băiatul de cartier” la KGB și până la „gardianul șef, dar cu mâna pe butonul nuclear”

Vladimir Putin înoată în lacuri înghețate, se expune în momentele de empatie cu oameni simpli, dar și cu dictatori, se joacă cu puii de tigru și cu nervii lumii. De fapt, el provoacă frisoane Occidentului, dar bucură pe cei care percep Vestul, dacă nu ca pe un dușman, măcar ca pe un sistem ipocrit. Acesta este fața văzută a liderului de la Kremlin.

Există, în toată lumea, câțiva autori de cărți care și-au dedicat ani din viață ca să cunoască mai bine ceea ce nu se vede din Vladimir Putin. Și să-l înțeleagă. Libertatea a cules, din câteva volume, cu autori și temperamente diferite, întâmplări și trăsături de caracter ale țarului.  

Copilul generației de după război

Vladimir Putin, care va împlini anul acesta 70 de ani, s-a născut în Leningrad – astăzi, Sankt Petersburg -, pe 7 octombrie 1952, cu un an înainte de moartea liderului sovietic Iosif Stalin. În URSS, în acel an se încheia una dintre manevrele de epurare organizate de Stalin: Afacerea Leningrad, care a lăsat orașul fără conducere politică. 

23 de lideri comuniști locali au fost condamnați la moarte, iar 181 au ajuns la închisoare sau în exil, în vreme ce vreo 2.000 de înalți oficiali de pe tot teritoriul țării au fost excluși din partid.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Vremurile erau tulburi nu doar politic, ci și economic. Țara încă nu se reconstruise după război, oamenii trăiau în condiții mizerabile și sufereau de foame. Iar Vladimir Putin avea să fie copilul acestui oraș brutal, care nu mai semăna deloc cu vechea capitală a Imperiului Rus. Unul dintre milioane de copii de după război, de pe întinsul unei Europe sfâșiate.

Bunicul bucătar

Familia Putin a avut rădăcini adânci în serviciile secrete. Bunicul său a fost un bucătar care i-a servit pe liderii ruși – de la Rasputin la Lenin și Stalin. Însă, ca toți cei care trăiau în proximitatea liderilor Rusiei, cel mai probabil lucra și pentru NKVD (poliția secretă, viitoarea KGB). 

Tatăl, Vladimir Spiridonovici Putin, și-a început cariera într-o fabrică, însă a fost luat să lupte în război într-o unitate NKVD, în spatele liniilor inamice. În acele vremuri și în acea lume, oamenii își hotărau prea puțin soarta. Pe front a fost grav rănit și a revenit acasă, dar cel mai probabil a rămas în rândurile rezerviștilor activi ai NKVD toată cariera, susține autorul volumului „Fragile empire”.

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Lumea a ales pentru copilul Vladimir: „Educat mai mult de stradă”

În copilărie, Vladimir Putin nu era prea interesat de școală. Puțini erau, în Rusia anilor 50. Era un elev-problemă, spune Vera Gurevici, fosta lui profesoară, care a fost intervievată de Ben Judah. „Era încăpățânat. Nu făcea nimic. Nu-i păsa de rezultatele școlare. Doar mâzgălea ceva pe hârtie în timpul testelor și apoi… fugea! Nu-i păsa de consecințe”, își amintește femeia, care a început să-i predea în 1962.

Vladimir era, în schimb, un băiat de cartier. Își petrecea timpul cu tot felul de găști de copii cărora o țară cu probleme imposibil de rezolvat le răpea, fără să vrea, viitorul școlar și le oferea unul în termenii durității și ai nevoii de a se descurca. Dar câtă încredere poate avea în ceilalți sau în parteneriate cineva căruia viața îi ia tot?

A crescut ca mii de alți tineri sovietici din generația lui, fiind educat mai mult de stradă decât de părinți grijulii. Era un copil plăpând, bătut de alții mai puternici ca el.

Françoise Thom, în „Putin și putinismul”:

„Dacă cineva îl rănea, reacționa imediat, ca o pisică. Se bătea ca o pisică – brusc -, cu mâinile, cu picioarele, cu dinții”, confirmă și profesoara Gurevici. Femeia își amintește o întâmplare de când Vladimir avea vreo 11 ani. 

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Se juca cu niște puști din cartier mai mari ca el, care aveau activități nepotrivite pentru vârsta lui. Beau, fumau și se angajau în jocuri să vadă cine scuipă mai departe. Intrigată, profesoara l-a întrebat de ce stă cu asemenea copii. „În viață trebuie să cunoști de toate”, i-a răspuns micul Vladimir. Era singurul răspuns posibil.

La 17 ani, a cerut să se înroleze în KGB

În adolescență, Vladimir a început să fie pasionat de filmele patriotice cu spioni, așa că la 17 ani s-a dus la sediul KGB și a cerut să fie înrolat. Era o atracție, dar și una dintre puținele slujbe care putea asigura ascensiunea socială. 

Ofițerii l-au îndrumat să-și termine mai întâi studiile. „A ținut totul secret. Ne-a povestit când a crescut”, menționează fosta lui profesoară.

În timp, Vladimir și-a mai descoperit două pasiuni: limba germană și judo. Germana o învăța de la Vera Gurevici, iar artele marțiale – la cluburi dedicate, care „sunt puncte de întâlnire pentru «nașii» din lumea interlopă și securocrați”, scrie Françoise Thom.

„N-a fost un James Bond sovietic”

După ce a absolvit Dreptul la Universitatea de Stat din Leningrad, în 1975, și-a urmat visul din copilărie: s-a înscris în KGB. S-a ocupat de contraspionaj, între 1985 și 1990, a fost staționat în Dresda, RDG. Însă n-a avut o carieră strălucitoare în serviciile secrete – a ajuns doar locotenent colonel. 

„În pofida mitologiei atent țesute în jurul său, Putin nu a fost niciodată vreun James Bond sovietic. Scria rapoarte pe care le citeau alții, bea la greu bere germană, a strâns bani să-și ia mașină și, în general, ducea o viață confortabilă. Când Viktor Kriucikov, care fusese șeful Direcției Generale I la acea vreme, a fost întrebat despre Putin, a trebuit să admită că nu auzise niciodată de el”, scrie Mark Galeotti, în volumul „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul”.

Erau anii dezamăgirii prăbușirii Uniunii Sovietice. Mulți dintre agenții de atunci, oameni care veneu din frig, cum îi numea Jone Le Carre pe maeștrii din ambele tabere, s-au simțit trădați. Ei reușiseră ca lumea să nu se pulverizeze într-un război atomic. Dar sistemul care înlocuia comunismul nu le mai oferea, cel puțin așa se credea inițial, prea multe. Au mers, ajutați de vântul din spate, către alte cariere. 

Prima funcție în politica moscovită: a condus omologul RAPPS de la ruși

În 1991, tânărul de nici 40 de ani, capabil în a-i determina pe alții să răspundă unui proiect comun, a devenit viceprimarul Sankt Petersburgului. În doar cinci ani începea munca la Moscova. 

În 1997, a devenit șeful adjunct al staffului prezidențial, iar în 1998 a fost numit șeful FSB (succesorul KGB). Spionii nu se pensionează niciodată. 

„Fiul meu e ca un țar!”

În august 1999, a fost numit prim-ministru, dar a deținut temporar funcția, pentru că, în decembrie, președintele Boris Elțîn a demisionat și l-a numit succesor. 

Însă atunci când a fost abordat cu această propunere, Vladimir Putin nu s-a arătat prea entuziasmat de perspectivă: „Alegerile electorale pur și simplu le urăsc!”, i-a răspuns lui Boris Elțîn. Dar nu a refuzat. 

Mai bucuros a fost însă tatăl său, care, la auzul veștii, a izbucnit în extaz: „Fiul meu e ca un țar!”, scrie Ben Judah.

Extrem de impopular, a fost ajutat de către războiul din Cecenia

Pe 9 august 1999, când a fost învestit premier, Vladimir Putin avea un handicap: popularitatea lui nu depășea 1%. Însă în decembrie 1999, când a devenit președinte, avea să ajungă la 79%. Explozia de capital de imagine s-a datorat intervenției rapide și brutale în Cecenia, după ce, între 4 și 16 septembrie 1999, Rusia a suferit o serie de atacuri cu bombă, care au lăsat în urmă 305 morți și peste 1.000 de răniți. 

Deși autorii au fost necunoscuți, s-a presupus că erau ceceni, iar Kremlinul a hotărât să reinvadeze Cecenia. „Putin a acționat ca un macho-salvator în fața camerelor și popularitatea lui a explodat”, scrie Ben Judah. 

Al Doilea Război Cecen a fost un blitzkrieg. Orașul Groznîi a fost capturat de forțele ruse în februarie 2000, iar în acel moment ONU a descris capitala Ceceniei drept „cel mai distrus oraș de pe pământ”.

Putin a fost modelat de bombardamente și de războiul din Cecenia la fel de mult cum a fost George W. Bush de atacurile de la 9/11 și de războaiele din Irak și Afganistan.

Ben Judah, în „Fragile Empire”:

Când președintele dur se ascunde

Încheierea conflictului din Cecenia are ecouri până în prezent. În 2003, după un referendum acuzat de fraude, la Groznîi a fost instalat la putere Ahmat Kadîrov. La nici un an, acesta a fost asasinat, iar la putere i-a urmat actualul lider, Ramzan Kadîrov, fiul său și un apropiat al lui Putin.

Iar Ramzan Kadîrov este strâns legat de moartea lui Boris Nemțov. Lider al opoziției, Nemțov a fost vocal împotriva anexării Crimeei, în 2014, și a războiului din Donbas. În noaptea de 27 februarie 2015, fostul viceprim-ministru a fost ucis cu patru focuri de armă lângă zidurile Kremlinului. S-a constatat că asasinii erau ofițeri de securitate în slujba lui Ramzan Kadîrov. 

Putin avea deci în față o decizie grea: să-l ierte pe apropiatul său și să pară un lider slab sau să-l aresteze și să riște un nou război în regiune. 

Mark Galeotti, care a scris peste 20 de volume despre Rusia și Putin, opinează că președintele pur și simplu a fugit de responsabilitate. Mai multe săptămâni a dispărut, iar în cele din urmă a ales compromisul: Kadîrov a fost mustrat să nu mai facă așa ceva. Pedepsiți au fost doar cei care au apăsat pe trăgaci. 

„Putin dorește ca totul să fie cât mai clar, dorește alegeri sigure și succes garantat. Atunci când nu se întâmplă așa, președintele dur, omul care se exprimă în argou de gangster și amenință statele care-l provoacă că pot deveni ținte militare, ei bine, acel om face următorul lucru: se ascunde”, scrie Mark Galeotti, în „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul”. 

Tony Blair: „Putin are o agendă clară de modernizare a Rusiei”

Dar portretul lui Putin conturat ca un satrap ar fi simplificator și nedrept. Cel puțin la începutul mandatului, Putin s-a străduit să-și facă o imagine bună în Occident. Era un necunoscut care își putea desena portretul așa cum dorea. 

La un eveniment de pe la începutul anului 2000, un jurnalist american a întrebat delegația rusă: „Cine este domnul Putin?”. 

Voia să fie asociat cu Tony Blair, premierul englez, care a fost, de altfel, și primul său invitat străin la Kremlin. S-a întâmplat pe 11 martie 2000, când Tony Blair a fost dus la faimosul Teatru Mariinsky, unde s-a jucat opera „Război și pace”, a lui Serghei Prokofiev. 

Întâlnirea i-a lăsat o impresie bună lui Blair: „Viziunea lui despre viitor este una cu care ne-am simți confortabil. Putin are o agendă foarte clară de modernizare a Rusiei. Când vorbește despre o Rusie puternică, se referă la putere nu într-un mod amenințător, ci într-un mod care înseamnă că țara este capabilă din punct de vedere economic și politic să se susțină, ceea ce este un obiectiv justificat”, declara el, citat de Mihail Zigar, în volumul „All the Kremlins Men”.

Ce a făcut Putin cu sentimentul de libertate

Primul mandat al președintelui rus a fost definit, printre altele, de înmulțirea oligarhilor. Hârtia de turnesol a situației e topul Forbes al miliardarilor: în 2000, niciun rus nu se afla pe listă, însă trei ani mai târziu, topul era populat de nu mai puțin de 17 ruși.

Schimbări s-au văzut și în presa rusă: jurnaliștii erau reduși la tăcere, în timp ce propaganda accentua calitățile lui Putin în fața publicului. După războiul cecen, trei evenimente au marcat primul său mandat: 

• Arestarea oligarhului Mihail Hodorkovski, în 2003.
• Masacrul terorist de la Beslan, soldat cu 338 de morți, din 2004.
• Revoluția Portocalie din Ucraina, din 2004-2005. 

Toate acestea au schimbat societatea rusă și percepția asupra lui Putin.

Grăitor rămâne un episod înregistrat de Ben Judah: în 2005, Putin discuta cu unul dintre jurnaliștii săi favoriți, Andrei Kolesnikov. Acesta i-a spus: „Nu-mi place că la ceva timp după ce l-ai arestat pe Hodorkovski, am pierdut acel sentiment că trăiesc într-o țară liberă. Încă n-am început să simt frica…”. Iar Putin l-a întrerupt, replicându-i: „Și nu te-ai gândit că asta era ceea ce ținteam eu: ca un sentiment să dispară, fără ca altul să apară?”. Era o nouă formă de guvernare, fără libertate, dar și fără frică?

„E precaut și preferă să nu riște”

Întrebat, odată, care sunt idolii lui, Putin a mărturisit că are în birou trei portrete: al țarului Petru cel Mare, al poetului Aleksandr Pușkin și al generalului francez Charles de Gaulle. 

Ca și de Gaulle, care a căutat să facă o punte între tradițiile schizofrenice ale Franței de republicanism revoluționar și monarhism, Putin se vede aducând împreună tradiția țaristă și sovietică.

Ben Judah, în „Fragile Empire”:

Mark Galeotti scrie că Putin nu are un spirit la fel de cutezător ca idolii săi, însă îl descrie ca pe un om versatil, cu o mulțime de posturi pe care le poate interpreta. „În practică, Putin e precaut și preferă să nu riște. Îi place să se joace de-a temerarul doar atunci când poate prezice deznodământul”, explică scriitorul britanic.

Un lider nocturn

Tot Galeotti spune și că președintele rus este captivul serviciilor secrete. Putin își începe ziua la amiază – pentru că se culcă târziu și, prin urmare, se trezește târziu. Iar primele lucruri pe care le citește sunt rapoartele FSB, ale serviciului de informații externe, și FSO (serviciul de protecție federal, care se ocupă de înalții oficiali ruși). 

„Se iscă un cerc vicios de afirmații bizare și teorii ale conspirației, pe măsură ce serviciile se întrec tot mai mult în a capta atenția șefului cu declarații din ce în ce mai picante”, scrie Galeotti, care se întreabă dacă teoriile conspirației pe care Putin le difuzează sunt opiniile lui sau sunt idei distorsionate de servicii.

Cum s-a împrietenit cu George W. Bush

Pe plan extern, Putin a evoluat ca pe cel intern: la început a fost un lider cooperant, pentru ca treptat să devină tot mai agresiv. Când l-a întâlnit prima dată pe președintele Bush, la Ljubljana, în Slovenia, i-a studiat cu atenție biografia și a aflat că la 40 de ani a renunțat la alcool și a devenit religios, scrie Mihail Zigar. 

Așa că i-a spus o istorie care să-i atingă o coardă sensibilă: i-a povestit că atunci când îi arsese din temelii o vilă din apropierea Petersburgului singurul obiect care a supraviețuit a fost un crucifix primit de la mama lui. Putin a concluzionat că miracolele se mai întâmplă uneori, iar Bush i-a spus că a fost profund marcat de întâmplare. 

Cei doi lideri au avut o relație constantă. După atentatele de la 11 septembrie 2001, Vladimir Putin a fost primul șef de stat care a telefonat la Washington. Iar pe 13 noiembrie a vizitat Casa Albă și, a doua zi, ferma familiei Bush din Crawford, Texas. 

„N-am mai fost niciodată în casa unui alt lider al lumii. SUA sunt norocoase, într-un moment atât de critic în istoria sa, să aibă la cârmă un om de un asemenea caracter”, i-a spus lui Bush. Înainte de a pleca la Moscova, a vizitat ruinele încă fumegânde ale World Trade Center, scrie Steven Lee Meyers în „The New Tsar: the Rise and Reign of Vladimir Putin”.

„Putin îmi amintea de oamenii care conduseseră mafia din Chicago”

Însă, treptat, ideile lui Putin și ale Occidentului au intrat în coliziune. A fost deranjat de criticile care i s-au adus pentru încălcarea drepturilor omului și de continua expansiune a NATO.

Asta i-a adus la cunoștință și lui Barack Obama, când s-au întâlnit prima dată, în 2009. Au discutat într-una din casele de vacanță din apropierea Moscovei, în jurul unei mese pline cu pâine, ceai, caviar și ouă umplute. „Putin s-a lansat într-un monolog animat și aparent nesfârșit în care a subliniat fiecare nedreptate, trădare și dovadă de lipsă de respect pe care el și poporul rus le înghițiseră de la americani”, își amintește fostul președinte al SUA în autobiografia „Pământul Făgăduinței”. 

Mi se păruse cumva familiar, ca un gardian șef, dar cu mâna pe butonul nuclear și drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU.

Barack Obama, în „Pământul Făgăduinței”:

După încheierea vizitei, Obama povestește ce impresie i-a lăsat liderul rus: „Putin îmi amintea realmente de tipul acela de oameni care conduseseră mafia din Chicago – genul de indivizi duri, crescuți pe străzi, care nu tolerau sentimentalismele și știau ceea ce știau, care priveau patronajul, mita, intimidarea, frauda sau manifestările ocazionale de violență ca pe niște unelte folositoare. Pentru ei, ca și pentru Putin, viața era un joc cu sumă zero”. 

O criză de nervi cât o premoniție a viitorului război cu Ucraina

În 2008, înainte să-și încheie cel de-al doilea mandat și să devină pentru patru ani premierul Rusiei, Vladimir Putin confirma la București jocul cu sumă zero pe care-l remarcase Obama. 

Pe 4 aprilie, avea loc Summitul NATO, unde se aștepta ca Georgia și Ucraina să primească statutul de membri candidați, spre nemulțumirea Rusiei.

În ultima zi a Summitului, se luase decizia ca cele două țări să nu devină candidate la aderare, dar Putin era încă furios. La o întâlnire cu ușile închise, Putin a avut o criză de nervi, notează Mihail Zigar, în „All the Kremlins Men”. 

„Dacă Ucraina va adera la NATO, o va face fără Crimeea și regiunile estice. Pur și simplu, se va destrăma”, a spus Putin. Nimeni nu a luat în serios atunci un potențial conflict ruso-ucrainean.

„Chiar așa, să și le bage în fund!”

Prima care avea să sufere din cauza iritării lui Putin a fost Georgia. În august 2008, a izbucnit Războiul ruso-georgian. În pregătirea lui, în luna mai, Rusia a trimis trupe în Abhazia, una din regiunile separatiste ale Georgiei. Gestul a fost condamnat de SUA și UE, care au început discuțiile despre sancțiuni.

Atunci, președintele Georgiei, Mihail Saakașvili, a încercat să-l contacteze pe liderul rus Dmitri Medvedev, dar i-a răspuns Putin, care devenise premier. 

Mult mai violent avea să se exprime pe 12 august, când războiul se va fi sfârșit. Delegat de UE, președintele Nicolas Sarkozy l-a întâlnit pe Medvedev la Moscova. Discuția lor de 40 de minute a fost brusc întreruptă de Putin. Nervos, acesta i-a anunțat că are de gând „să-l spânzure de testicule (n.r. – a folosit un termen sinonim, în argou) pe Saakașvili”. În cursul aceleiași întâlniri, Sarkozy a povestit că Putin s-a apropiat de el, l-a apucat de cravată și l-a zdruncinat pentru a demonstra că intențiile sale sunt serioase.

Jocul pe scena internațională

În relațiile cu diverși lideri europeni, Vladimir Putin a demonstrat adesea comportamente de bully, ca băieții Petersburgului din anii ‘50. Nu s-a manierat nici măcar atunci când era în prezența unor femei, precum Cancelarul Germaniei Angela Merkel. 

A rămas memorabilă remarca Angelei Merkel din 2007, după ce Putin a încercat s-o intimideze exploatând teama ei de câini. Se întâmpla la Soci, unde cei doi lideri purtau negocieri cu privire la furnizarea de energie, când Putin l-a lăsat să intre în cameră pe Koni, un labrador negru. Merkel a încremenit, iar președintele a comentat relaxat, spre stupoare diplomaților care asistau: „Sunt sigur că se va comporta frumos”. 

La o conferință de presă, Cancelarul a comentat momentul: „Înțeleg de ce trebuie să facă asta – să dovedească că e bărbat. Îi e teamă de propria slăbiciune. Rusia nu are nimic, nici politică de succes, nici economie. Tot ce au este asta”, era citată Merkel de Business Insider. O replică neobișnuit de dură, nepoliticoasă a cancelarului Germaniei, neîntâlnită la acest nivel.

Atitudinea lui Putin față de parteneri este un teatru pentru beneficiul propriei statui, susține și un alt autor. „Când vine vorba de manipularea Occidentului, președintele rus devine cameleonic după plac, adoptând înclinațiile interlocutorilor săi: e religios cu George W. Bush, libertin cu Silvio Berlusconi, gaullist cu francezii și om de afaceri cu nemții. El cultivă iluziile fiecăruia despre Rusia, dacă îl ajută să-și atingă scopurile”, scrie Françoise Thom. 

Sovietologa franceză susține că Putin are o problemă cu respectul pentru femei: „Pentru el, diplomația se reduce la aceste întâlniri personale cu șefi de stat și guvern străini, unde, crede el, totul se poate decide ca între bărbați (cu femeile nu se înțelege bine): cam așa cum negocia Lucky Luciano cu Vito Genovese în cadrul sistemului mafiot pe care-l conducea”.

Același portret psihologic îi face și Mark Galeotti, care accentuează ambițiile perpetue ale lui Putin de a face, de unul singur, Rusia o mare putere. 

„La cei 1,70 de metri ai săi, Putin are o înălțime sub medie, dar, cu personalitatea sa de individ dur, face tot ce poate ca să proiecteze o imagine ieșită din comun. Personajul pe care l-a creat este exact așa: de o teatralitate voită; același lucru este valabil și pentru o mare parte a politicii sale externe. El încearcă să ne facă să-l respectăm, să tratăm Rusia ca și cum ar fi încă o putere mondială importantă, ca și cum ar fi mult mai înaltă de 1,70 de metri”.

Probabil că atât autorul Mark Galeotti, cât și alți evaluatori ai lui Vladimir Putin sunt astăzi un pic surprinși. Dintre cei peste 100.000 de soldați sovietici masați la granița dintre pace și război mulți au exact ce înălțime vor ei să aibă. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 20

Urmărește-ne pe Google News