Comentează“Ce-ţi mai merge!”, arunc spre tuciuriul care prinde vorba din scurt şi se opreşte în dreptul meu. “Dacă gusterul dă, să fie primit…”, vine, şoptit, răspunsul între doua tonuri obositor de false care nu au nici o legatura cu “Valurile Dunării”. Când îşi termină reprezentaţia jalnică, ţiganul se propteste de un zid şi, rapid, îşi îndeasă în buzunare câştigurile pe care le-a smuls bieţilor oameni care au plătit privilegiul de a avea, până la urmă, linişte la masă. “Ai făcut ceva parai”, încerc să leg o conversaţie.
“Ăsta e mărunţiş, verică. Am făcut 50 de mardei doar că i-am aburit vreo două minute cu muzica mea şi încă două cât am mers de la un capăt la altul al mesei, de le-am băgat mâna sub nas să pună loveaua…Că dacă te laşi şi nu tragi de ei, ţi-o dă la bot. Ţi-o zice Strambu, adică io, că aşa îmi zice. Sunt aici de cateva luni, refugiat din Italia, unde nu mai ținea că ne perforau ăia inimile, şi fac patru-cinci sutare pe zi cu burdufu meu adus direct din Lehliu, de la mine d-acas, de la nişte ţigani care cântau pe la nunţi. Ce zici? Ţi-am luat mau… Hai că mă tirez, că mă ţii din melodie şi e deranj… Ce să fac, mă, trebuie să țin și eu piept la criza asta care ne halește“, se împăunează tuciuriul îmbrăcat într-un costum ponosit şi încălţat cu papuci din plastic.
Apoi, uşor agitat, se şi înfige în paşi de dans la o masă plină ochi de turişti germani.
Îl las in treaba lui, pe capul bieţilor oameni pe care îi torturează, pe bani frumoşi, cu sunete stridente scoase de acordeonul de Lehliu. La plecare, arunc totuşi o privire peste umăr şi realizez că viaţa e mult mai dură decat pare. Cei 400, 500 de euro sau câtți or fi, nu sunt doar pentru muzicantul ambulant, ci şi pentru “dirijorul” său, un individ care, nu-l scapă nici o clipă din ochi şi, din spatele scenei, îi orchestrează fiecare mişcare.
Cristian Burcioiu Alicante, Spania