1 comentariuDupă ce ministrul de externe al Rusiei şi-a anulat vizita în Serbia, pentru că nu a fost lăsat să zboare pe deasupra Balcanilor, un oficial de la Moscova a reacţionat pe Twitter şi ne-a ameninţat pe noi, pe bulgari şi pe muntenegreni cu rachetele Satan.
Una dintre supărări este scutul de la Deveselu. Kremlinul susține că baza militară a SUA din Oltenia poate juca un rol ofensiv, nu defensiv, cum dă asigurări România.
„Dacă se ajunge la asta, oricum suntem toţi pa!”, meditează un bărbat din Deveselu, în timp ce dă ultimele mistrii pe faţa nouă a unui gard de ciment. „Să mai stea un pic, să termin gardul, apoi să bombardeze!”.
Avan-apocalipsa, la umbră
Câteva case mai încolo, un regiment de caprine atacă, prin învăluire, ramurile plecate ale unui nuc. La sfârşit, din ele nu mai rămân decât tijele şi bilele verzi ale fructelor.
Aşezată pe iarbă, la umbră, unde e recomandat să te prindă sfârşitul lumii, stăpâna caprelor stă de vorbă cu vecinele. „Unde să ne ducem, mamă? Ne ducem în beci. Nu avem unde să plecăm. Stăm aci, n-avem ce face”, oftează femeia. Are 73 de ani și o pensie de 1.000 de lei, „de un an, de când mi-au mărit-o de la 800 de lei”, spune bătrâna. Jumătate din pensie, se vaită ea, se duce pe factura la curent. Altă femeie din grup trăieşte doar din ajutorul social, 140 de lei.
Gaze nu au în comună. O grijă în minus, ar spune acum nemţii, invidioşi. „Cine să ne mai pună? Că primarul a murit”, comentează mama dragonilor rozători. „Acuma a ajuns primar fostul vice, ne-a promis şi el gaze, dar noi ştim ce planuri au ei?”.
Nostalgia „epocii de aur”
Chiar dacă azi, de la baza militară aflată la mai puţin de 2 kilometri, se aud mai des bubuituri de la exerciţii, femeile în şorţuri şi papuci de gumă nu iau în serios pericolul numit „Satan”.
Războiul e o realitate mult mai îndepărtată decât grija coşului zilnic. Căci nu rachetele, ci preţurile care cresc de la o zi la alta produc fiori în Deveselu.
Nici bărbaţii care se sprijină în sticlele de bere sau în butoanele de la păcănele, la un bar din sat, nu se arată alertaţi de posibilul pericol al ciupercii atomice. Sunt cufundaţi încă în propria admiraţie, după ce, la alegerile din septembrie 2020, au votat un candidat decedat și „oricine ar fi făcut la fel, n-aveam altă mutare”, explică unul dintre clienţii barului, arătând cu degetul spre frunte.
Ca în multe locuri din Olt, şi în Deveselu, nostalgia după România de dinainte de 1989 e puternică, şi ea revine în aproape orice conversaţie, indiferent de subiect. „Au fărâmat toate centralele pe cărbune şi-acum vor să le facă la loc. Că nu mai e bun gazul. După ce le-au dat la fier vechi? Câte fabrici n-au fost aici!”, oftează un sătean trecut de prima tinereţe.
„Ca şi cum ai face dragoste cu o leoaică”
Peste drum de baza militară, o staţie de autobuz în ruină şi un indicator mâncat de rugină arată drumul, camuflat de pădure, spre Cartierul Aviatorilor.
Între anii 1952 și 1953, sovieticii au ridicat în zonă ceea ce azi s-ar numi un complex rezidenţial, destinat angajaţilor bazei aeriene. În 1958, ruşii au plecat, iar cartierul, botezat între timp „colonie”, a rămas în folosinţa românilor.
În 2014, spun localnicii, americanii ar fi vrut să folosească ei cartierul, pentru soldaţii lor. Dar nu s-a putut, pentru că apartamentele trecuseră, între timp, din proprietatea statului în proprietatea chiriașilor, care le cumpăraseră. „Americanii s-au lăsat păgubaşi, şi-au cazat oamenii în altă parte”, afirmă un localnic, fost lucrător în baza militară.
Viaţa din cartier se învârte în jurul unui MiG, expus în piaţeta din centru. Avionul cu fuselajul scorojit de soare şi de ploi e reperul, kilometrul zero. Copiii se joacă pe lângă el, pe sub el şi pe el. Cei trei foşti piloţi care mai locuiesc azi în Cartierul Aviatorilor îl privesc ca pe o epavă glorioasă, naufragiată dintr-o altă viaţă.
„Ştiţi cum e să pilotezi un MiG? Ca şi cum ai face dragoste cu o leoaică. Te sperie, te sfâşie, dar, la sfârşit, e o senzaţie extraordinară”, povesteşte unul dintre comandorii în retragere. „Trebuia să simţi avionul, ca şi cum ar fi fost un rucsac în spate. Dacă nu-l simţeai, ăla erai. MiG-urile sunt avioane de luptă, pentru lovituri rapide. Dar noi le-am folosit peste tot, şi la făcut piaţa, şi la cărat, şi la tăiat lemne…”.
Fostul militar nu-şi ascunde antipatia faţă de americani, a căror venire în Deveselu a coincis cu pensionarea lui. De rachetele ruşilor spune că nu se teme. „Oricum, noi nu mai avem un cuvânt de spus, nu mai avem armată. Eroii, le vedeţi numele scrise sub MiG, nu se mai fabrică. Nici pe ăia pe care-i avem nu ştim să-i cinstim. Au scris pe plăcuţă: omagiu cu recunoştinţă. Mă întreb ce-o însemna asta”.
„De ei sunt făcute zidurile astea, de ruşi”
Arbori bătrâni, majoritatea stejari şi tei, înconjură blocurile de două etaje din Deveselu. Un singur bloc, construit mai târziu, are patru niveluri. „Satan mă urmăreşte pe mine?! Păi, ce? Putin are ceva cu mine, personal? Că nici nu mă cunoaşte”, râde un inginer pensionar, ieşit la aer curat, în curte.
„Putin are cu ăia, vecinii de vizavi. Păi, să dea în ei! Sper să-mi rămână şi mie zidurile astea în picioare, că tot de ei sunt făcute, de ruşi. Când o cădea ţara românească, atunci cad şi blocurile astea. Eu, la cutremur, nici nu mă dau jos din pat”, spune fostul inginer.
Pe lângă blocuri, oamenii cresc găini în ţarcuri, şi-au amenajat mici grădini cu legume şi flori, au instalat cuşti pentru câini. Sunt mulți maidanezi în cartierul de lângă baza Deveselu, pentru că orăşenii vin până-n marginea pădurii, unde abandonează puii. Unii au fost adoptaţi de oameni și păzesc acum intrările în blocuri, dar alţii cutreieră cartierul în haite şi bagă spaima în copii şi biciclişti.
În Cartierul Aviatorilor din Deveselu, câinii, ca și oamenii, sunt ai nimănui.
Aerul curat și bubuiturile de la trageri
Aici nu există magazine, iar locuitorii se aprovizionează de la Caracal, care e la 5 kilometri depărtare. Și, la fel ca în toată comuna Deveselu, nu sunt nici conducte cu gaze.
„Eu de 15 ani mă încălzesc cu curent. Şi e mai ieftin decât lemnele. Nu bag lemne, nu scot cenuşă, nu scutur coşul. E mai ieftin şi mai rentabil. Şi nu te culci în căldură şi te trezeşti în frig”, spune fostul inginer. Unul dintre vecinii lui şi-a montat pe acoperişul blocului panouri solare.
O mişcare inteligentă, crede fostul angajat al bazei aeriene: „Ăsta e viitorul, eşti independent energetic. Dacă dă cu rachete şi nu mai ai curent, ce faci? Nu e bine să fii independent?”.
Copiii din Cartierul Aviatorilor merg la şcoală sau la grădiniţă fie în Caracal, fie în comuna Deveselu, aflată la doi kilometri distanţă. Cele două primării îşi dispută, de altfel, supremaţia asupra celor nouă blocuri din pădure. Iar actualul primar din Caracal a investit, prevăzător, în baza sportivă din cartier.
Dar mămicile din Cartierul Aviatorilor joacă între ele tenis cu piciorul, în fața blocului. Apoi stau la taclale pe sub copacii stufoşi și spun că nu știu mare lucru despre ce se întâmplă în Ucraina, pentru că nici nu prea se uită la televizor.
„De când a început războiul, avem o grijă în plus, cum s-ar spune. La baza de alături fac repetiţii, trageri, se aude”, spune una dintre femei. Are doi copii, şi pentru ei trebuie să-și alunge teama. „Aici, viaţa e liniştită, frumoasă”, adaugă ea. „Suntem înconjuraţi de pădure, e aer curat… Ne simţim mult mai bine faţă de oraş. Oraşul e sufocant, e aglomerat, ca peste tot”.
„Aici e Monaco”
Apartamente cu design sovietic au început să fie căutate pe piaţa imobiliară locală. Mai ales că prețul lor e unul modic: două locuințe cu câte trei camere se vând acum pe internet, la pachet, cu 55.000 de euro.
„Aici e cel mai tare cartier, e Monaco”, proclamă un bărbat în şort, care-şi repară maşina asistat de un bichon puricos.
Dar sunt și neajunsuri, legate de utilităţi. „Avem un microbuz dimineaţa, la 8.30, gratis pentru copii şi bătrâni. Gunoiul nu-l plăteam, dar acum ne-au plasat la o firmă şi plătim ca să fie golite pubelele. Apa o plătim, deși nu trebuia plătită, că e trasă tot de la puţul nostru, pe care-l avem aici”, spune o femeie, cu ochii pe copiii care sar pe mica trambulină din faţa blocului. Locul de joacă a fost amenajat, mână de la mână, de părinţi.
Oamenii au buletinele pe Deveselu, plătesc taxe în Deveselu, dar pentru reabilitarea blocurilor sau pentru alte probleme, sunt trimişi la oraş, în Caracal.
„Curăţenia ne-o facem singuri, altfel ne mănâncă şerpii. La vot, atunci ştim că aparţinem de Deveselu”, adaugă o altă femeie. „Ne gospodărim singuri, chiar singuri. Nu ne-a gospodărit nici primăria, nici nimeni”, o aprobă în trecere un tânăr cu un aer euforic.
Un posibil american şi nişte fantome probabile
Doar doi localnici din cartier lucrează pentru baza militară. Plus un străin, vorbitor de engleză, care locuiește la primul etaj, într-unul din blocurile din față. „Dă bună ziua, n-are treabă cu noi”, îl laudă vecinele lui.
Mai toţi copiii de aici au urme de muşcături de câine, pe care le arată cum arată veteranii lăudăroşi cicatricile de pe câmpul de luptă. „Când vin hingherii, iau câinii blânzi, care ne păzesc pe noi, că doar pe ăia îi pot prinde”, oftează o fetiţă.
Copiii le dau nume maidanezilor și-ți povestesc, fără să-i întrebi, tot felul de „poveşti adevărate”, legende urbane auzite de cineva care le-a auzit de la altcineva, despre fantomele unor spânzuraţi, care se aud noaptea cum scâncesc în pădurea din jurul cartierului.
„Ni se pare că se apropie sfârşitul. Încet, dar se apropie. Sfârşitul nostru. O pandemie care se termină cu un război şi cu inflaţia care a explodat… Acuma ce mai urmează?”, se întreabă retoric o femeie, în timp ce tunde soldăţeşte tufele de lemn câinesc. Dar niciun fel de sfârşit n-ar trebui să vină pe nepregătite. „Nu mă pozaţi aşa”, se ascunde femeia din fața aparatului de fotografiat, „că sunt în hainele astea şi nici foarfecă de grădinar nu am. E foarfeca de tăiat la vie”. Utilaj cam ofensiv după gustul Kremlinului.
Foto: Laurențiu Ungureanu / Libertatea