Reportaj în miezul coșmarului COVID. Medicii din ATI Oradea fac un apel disperat la compatrioții lor: „Parcă suntem două lumi”

Pentru oamenii care lucrează în secţia ATI a Spitalului Municipal Dr. Gavril Curteanu din Oradea, pandemia e numele unui zid până la cer, care îi desparte de tot şi de toate. 

Medicul Adriana Dobrescu, şefa secţiei, vorbeşte despre două lumi paralele, ca în filmele SF. „Lumea din piaţă şi cea de aici. Parcă suntem două lumi. Două lumi, la zece metri distanţă, şi între care nu trece nici o idee, din una în ailaltă, de parcă-i plumb între ele!”. 

E mai mult o mirare decât o dezamăgire. O singurătate în plus pentru femeile şi bărbaţii care-şi fac turele pe etajele secţiei. 

Lucrurile celor care nu mai sunt

Din afară, ajung aici doar bilete de încurajare de la rude şi colegi pentru pacienţi. Şi, din când în când, prin telefon, reproşurile aparţinătorilor, la rândul  lor niște oameni șocați și îndurerați: „Era pe picioarele lui când l-am internat! Voi sunteţi de vină!”.

Se văd prin plasticul semitransparent sticle de suc, căciuli, eşarfe boţite, pachete de biscuiţi din care n-au apucat să sară firimituri, să arate drumul înapoi spre casă. 

Haine vechi pe insula roşie

Secţia ATI a „Municipalului” din Oradea este, toată, o zonă roşie. Un spital în sine.

“Una-i provocarea să conduci o secţie ATI şi alta-i provocarea să conduci o secţie ATI COVID. Noi am fost o secţie ATI copii, apoi ATI copii chirurgical şi medical, apoi ATI copii şi adulţi chirurgical şi medical. După ce am devenit ATI mare, ne-am transformat în ATI COVID”, afirmă medicul Dobrescu.

E o femeie brunetă, înaltă, cu o voce puternică. Genul de om care te ridică din morţi şi îţi dă şi două palme, că ai vrut să tragi chiulul de la problemele vieții.

În spaţiul dintre lift şi scări, stau încă depozitate incubatoare pentru prematuri. Unele asistente poartă încă uniformele cu ursuleţi şi flori, amintire din vremea secţiei ATI pentru copii. 

„Nu e zona verde, zona gri, nu ştiu ce zonă… La noi e roşu şi în roşu lucrăm… Acolo ne scriem hârtiile, acolo vorbim cu aparţinătorii la telefon, acolo facem tot felul… Atât avem, asta-i viaţa noastră”.

Folosim imaginile tocmai pentru ca realitatea să străpungă zidul de plumb al suspiciunii, al neîncrederii care s-a așternut între noi, om cu om. 

Soț și soție, în așteptarea nunții de 50 de ani de la nuntă

Nu se vorbeşte despre moarte, desigur. Moralul pacienţilor e important. De aceea, nu sunt amestecate cazurile, intubaţii stau cu intubaţii. 

Într-un salon, pe două paturi, sunt, la doi metri distanţă, doi soţi, peste 80 de ani. Ea, semiconştientă, el, în starea aceea asemănătoare cu somnul, dar care e tocmai opusul lui, o stare de concentrare îndârjită asupra bătăliei dinăuntru. „Ar fi trebuit să-şi serbeze nunta de aur!”, şopteşte Cristina Szalo, asistenta-şefă.

Aparatele sunt noi, paturile sunt noi, linoleumul şi varul de pe pereţi sunt noi. Între atâtea obiecte şi combinezoane abia scoase din cutie, corpurile omeneşti par nişte haine vechi, răspurtate, abandonate în grabă de un fost locatar. 

Din teoria conspirației a rămas doar respirația

„Mie îmi lipsesc mult băile, de trei săptămâni n-am mai făcut o baie”, oftează un pacient, un bărbat de 56 de ani, masiv, cu umerii căzuţi. O asistentă îl bate pe spate, „haideţi, nu vă supăraţi, că încet, încet, o să scăpăm de masca mare”. Iar omul se lasă consolat ca un copil. Boala te aduce iar în stadiul în care depinzi de mâinile, de glasul, de puterea, răbdarea şi tandreţea altora.

În secţia ATI, îţi bei ceaiul din seringă, iar gimnastica e când vin kinetoterapeuţii şi îţi mişcă ritmic mâinile şi picioarele, pentru a stimula circulaţia în tot corpul.  

„Oamenii ăştia sunt acum familia mea”, surâde o doamnă în vârstă, care stă cuminte, cu braţele peste pătură. Mă rog la Dumnezeu să mă ajute, să ne ajute pe toţi… Ştiu că ai mei sunt în carantină, dar am aşa o linişte sufletească, dacă pot să mă rog”.

Între pacienţi şi cei de-acasă comunicarea se face doar prin personalul medical. Ruperea de lumea de-afară se aplică tuturor celor intraţi în zona roşie, fie că lucrează, fie că sunt trataţi aici. 

„După fiecare vizită, luăm la rând rudele şi le sunăm. Unii stau la poveşti, nu ştiu că noi vorbim cu ei îmbrăcaţi aşa, în costumul ăsta”, râde Adriana Dobrescu.

O demisie pe zi

„Am avut 10 paturi, 15 paturi, după care am avut 24 de paturi, şi-acum avem 34 de paturi, cu acelaşi personal care se-ntinde în pată de ulei”, continuă şefa de secţie.

Personalul e terminat, obosit, aducem oameni noi, care se angajează fără niciun fel de concurs, care nu sunt absolut deloc pregătiți pentru ce găsesc aici. În toate valenţele termenului de nepregătit: fizic, psihic şi profesional.

Dr. Adriana Dobrescu:

O demisie pe zi înregistrează secţia ATI COVID de la Oradea. Iar candidaţii la un post sunt tot mai puţini. Noii angajaţi trec greu testul primei ture: să nu leşini după 15 minute de când te-ai echipat.

„Nu ştiu ce înseamnă presiunea costumului şi a omului bolnav de acolo, nu ştiu ce înseamnă să intri pe secţie cu gândul că te poţi îmbolnăvi şi muri tu sau să moară cei apropiaţi ţie”, spune ea.

Nu-i judecă, doar povestește.

„Nu sunt pregătiţi fizic să reziste la căldură, la transpiraţie, la apă-n cizme, să lucreze cu trei perechi de mănuşi, ochelari şi vizieră. Şi nu sunt pregătiţi profesional, asta ne doare cel mai tare pe noi, restul e o treabă personală a lor”.

Asistentul medical şcolit în România e un asistent medical generalist. Ca să-l antrenezi pentru ATI, explică medicul Dobrescu, e nevoie de cel puţin şase luni. Iar în ATI timpul se negociază în minute, nu în luni.

„Ne-ar mai trebui vreo 30-40 de medici”

Maria Silaghi, managerul Spitalului Municipal din Oradea, confirmă durata de şase luni necesară pentru a forma un asistent de ATI. 

Adaugă că lipsesc şi medicii. „Cu toate că am adus medici de la toate spitalele din judeţ, în continuare, ca să putem funcţiona normal, ne-ar mai trebui vreo 30-40 de medici. Să ştim că avem cu cine înlocui un medic care se îmbolnăveşte”, spune doamna Silaghi.

Soluţia e ca spitalul să angajeze medicii care îşi dau examenul de specialitate acum, în decembrie: „Cum le dă diploma, cum îi luăm”.

„Când umblăm, apa din cizme face fleop, fleop!”

Prin zona roşie, personalul medical patrulează în cizme de cauciuc. „Uneori transpirăm atât de tare, încât, constumul fiind impermeabil, toată transpiraţia se scurge în cizme. Şi când umblăm se aude aşa: fleop, fleop! Transpirăm, ne uscăm, dar apa din cizme nu se evaporă”, povesteşte medicul Dobrescu.

Femeile şi-au tăiat scurt părul, că oricum ar fi cedat la atâtea spălări şi dezinfectări pe zi. Au renunţat la podoabe, la machiaj, la orice urmă de cochetărie. „Ca la război”, rezumă medicul Dobrescu.

Echipele s-au strâns

„Costumul are o garanţie de şase ore, deci stăm minimum şase ore în el. Masca are o garanţie de 24 de ore”. Inclusiv bucătăria şi sala de mese sunt în zona roşie.

Echipamentul de protecţie reprezintă povara pusă de pandemie peste tot ce înseamnă act medical la ATI. O povară fizică şi psihică. „Ne-a trebuit mult până să facem la modul de performanţă aceleaşi gesturi cu ochelari, costum şi trei rânduri de mănuşi”.

Rata de supraviețuire la ATI este de 40%

Până la terapie intensivă, pacienţii COVID-19 trec prin masca normală de oxigenoterapie. Masca mică.

„Apoi trece la oxigenoterapie cu debit de 15 litri pe minut, asta înseamnă foarte mult. Avem 400 de paturi de COVID în tot spitalul, dacă la toate pornim oxigenul la 15 litri, o să zburăm”, explică medicul Dobrescu.

„Odată ce omul nu mai rezistă nici aşa, ajunge în terapie. Şi aici intervenim noi, cu respiraţia asistată. Le punem presiune continuă pozitivă pe mască, sunt nişte măşti cât capul. Ca să le deschidă căile respiratorii şi să-i ajute să respire. Şi când nici aşa nu mai merge, când omul este epuizat, abia atunci intubăm”.

Rata de supravieţuire la ATI la „Municipalul” din Oradea e de 40%. „Da, ştiu, e mare, dar mie tot nu mi se pare de-ajuns. Tot cred că ar putea fi crescută”. Intubarea e ultima variantă, „mai ales că nu s-a dovedit că are o eficienţă extraordinară în cazul ăsta”.

Micul Dumnezeu al venelor

Pentru suferinzii de COVID-19 de la spitalul bihorean, există şi varianta ECMO, a circulaţiei extracorporale. Este varianta „când nimic nu mai merge”.

La capătul instalaţiei e un bărbat de 44 de ani, doarme scufundat în pături, cu faţa acoperită în tifon. Poate visează, poate că nu, în timp ce sângele lui aleargă prin nişte tuburi dintr-o membrană care imită pereţii vasculari.

„ECMO înseamnă două catetere groase cât degetul, băgate în două vene mari, şi o pompă, care circulă sângele şi-l oxigenează. ECMO ăsta-i ca un mic Dumnezeu. Îi dă timp omului, dacă are o resursă să se regenereze plămânul, îi dă timp. Dacă nu, a fost o încercare. Şi fiecare merită toate şansele”, spune Adriana Dobrescu.

Privirea 

O membrană ECMO are garanţia o lună, aşadar o lună e timpul de graţie primit de pacient. La ATI, vârsta e, cu adevărat, doar un număr. „Îl vedeţi pe băiatul ăsta, de 44 de ani, aici, intubat. Azi am fost să văd pe cineva la etajul 9 al spitalului. Tocmai externau un bunic de peste 87 de ani”, spune medicul Mihai Florea.

Tânăr sau bătrân, nu contează aici. Nu putem spune dinainte că un pacient are mai multe şanse decât altul, când îi primim.

Dr. Mihai Florea:

Medicii pot citi doar unele semne. Medicul Florea urmăreşte mai ales ochii: „Dacă se uită la mine şi reacţionează, înseamnă că e mai bine. Dacă are ochii deschişi, dar nu-mi mai susţine privirea, nu mai are reacţie, e de rău. La vizita de dimineaţă, pe unii îi găsesc aşa, cu faţa luminată, după o noapte la oxigen, dar pe alţii…”.

Ce n-a văzut Nostradamus

Conceptul de noapte e doar o formalitate preluată din lumea de afară. Pentru că, în lumea de la ATI, timpul e monoton ca sunetul aparatelor. 

„De patru luni, acest ventilator merge încontinuu, n-a fost scos din priză”, spune medicul Dobrescu. Nu doar oamenii, ci şi instalaţiile sunt suprasolicitate. Nici ele n-au fost proiectate să doarmă în picioare şi să mărşăluiască fără pauze.

Instalaţia de oxigen, care e montată în pereţi, le dă fiori tuturor, mai ales după tragedia de la Piatra Neamţ. Lângă zidurile secţiei ATI, se află un depozit cu câteva mii de litri de oxigen. „N-a prevăzut-o nimeni, pandemia! Nici Nostradamus! Cine s-ar fi gândit, în 1969, când a fost construit spitalul, că instalaţiile lui vor trebui să reziste la aşa ceva? Şi nu e doar la noi, în toată ţara e aceeaşi situaţie”, afirmă medicul Dobrescu.

Pompierii, care au inspectat recent secţia, au atras atenţia asupra culoarelor folosite şi ca spaţii de depozitare. Dar altă soluţie nu există. Medicii aleargă după timp și sacrifică spaţiul. 

„Dacă nu ne mobilizăm toți…”

„Ne-am descurcat cu materialele, cu echipamentele, casa de asigurări decontează cheltuielile angajate peste buget”, declară managerul spitalului.

Doar că ne lipseşte fila aceea de buget şi trebuie să facem iar şi iar bugetul. Nimeni nu ştie cât va dura şi ce anume ne va trebui, nevoile se modifică de la o săptămână la alta. Pacienţilor nu le trebuie doar antivirale şi anticoagulante, care, acum, sunt greu de găsit în ţară, sper să se rezolve.

Maria Silaghi, manager:

Pentru suprasolicitarea personalului, spitalul are angajaţi psihologi. Dar şi asta e doar o strategie pentru a câştiga timp. Nu mult, cât îi cresc virusului următoarele zece capete. 

Cine le-ar putea da timp oamenilor de la ATI? Micii Dumnezei care se văd, de la ferestre, umblând pe stradă, în soarele neprevăzut de noiembrie. „Stresul este foarte mare, din martie lucrăm aşa, în ritmul ăsta. Dacă nu ne mobilizăm toţi, dacă nu ne unim, să respectăm nişte reguli, să stăm acasă de Sărbători, nu putem opri virusul”, spune managerul Silaghi.

Aşteptând vaccinul

„Aşteptăm vaccinul şi mai multă responsabilitate de la lumea din afară, că, de fapt, acolo-i toată treaba”, spune Adriana Dobrescu.

Oamenii care muncesc în secţia ATI de la Oradea nu pot să spună nici măcar că e greu. La cum a evoluat pandemia, spune medicul Dobrescu, greul abia de-acum va veni. 

„Acum 25 de ani, când am ales să mă specializez în ATI, habar n-aveam ce fac. Mi s-a părut cool, atunci. Nici acum nu regret. Dar mi-aş dori să se gate odată treaba asta cu COVID-ul, cred că toţi ne dorim asta. Dar mai durează, categoric, la cum vin acum cazurile, mai durează…”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 24

Urmărește-ne pe Google News

• Coronavirus COVID-19 
• Stiri Oradea