FOTOREPORTAJ | Povestea de dragoste dintre un tânăr de 21 de ani și Zaritza, o Dacie 1.300 de două ori mai bătrână: “Toată viața am visat să am Dacia mea!”

Pentru unii dintre români, Dacia face parte din istoria personală, din viața de familie. Cu o mașină Dacia au mers poate în vacanțe la mare, la munte, în prima zi de școală, la prima întâlnire cu iubirea cea mare din tinerețe, sau la serviciu, zi de zi – fiecare are propriile amintiri.

Dacia stârnește, de regulă, o paletă foarte bogată de impresii și emoții, chiar dacă nu întotdeauna pozitive. Nostalgia e poate cea mai puternică dintre ele. Dacă cineva a avut Dacie înainte de Revoluție, sigur nu a uitat că a așteptat chiar și șapte ani să o poată cumpăra, pe liste, și că libertatea de a circula cu ea era limitată de diverse restricții de consum, cum a fost celebra regulă ”o duminică circulă cei cu număr cu soț, o duminică cei cu număr fără soț”.

Dacia a devenit mai accesibilă publicului larg după Revoluția din 1989, a rezistat concurenței mașinilor de import și a fost fabricată în mai multe modele după achiziționarea uzinei de la Mioveni de către producătorul francez de automobile Renault Groupe. Ea a rămas “mereu în inimile românilor”, cum spune sloganul folosit de Automobile Dacia la aniversarea a cincizeci de ani de Dacia.

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

“Toată viața am visat să am Dacia mea”

Unul dintre românii pentru care Dacia e legată de trecutul familiei este Andrei, un tânăr din București. Nu știe toate detaliile, dar spune cu bucurie că “părinții mei sunt din Mioveni. Bunicul meu a lucrat în fabrică la Dacia, bunica mea a fost la cantină la Dacia, străbunicul din partea lui tata tot la Dacia a lucrat. Era la forjă, cea mai nasoală secție, aia în care se toarnă fierul în formă de ușă, de portbagaj. Mătușa mea a fost la bucătărie la Dacia. Tata n-a lucrat la Dacia, dar a fost la liceul fabricii Dacia. Părinții mei s-au mutat în București prin ‘92.” 

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

Andrei locuiește în cartierul bucureștean Balta Albă. E un tânăr brunet, înalt pe care-l poți vedea des în fața blocului, lângă o Dacie 1300 de culoare verde. De cele mai multe ori e împreună cu alți tineri de vârsta lui. Stau toți strânși ciorchine în jurul mașinii cu capota ridicată, pe o stradă cu sens unic și trei rânduri de mașini parcate.

E o stradă îngustă care străbate un careu de blocuri de zece etaje. E ticsită de mașini de toate felurile, unele parcate de-a curmezișul celorlalte, din lipsă de spații de parcare în zonă. Tinerii și Dacia verde nu rămân, totuși, neobservați. Sunt poate singurii care zăbovesc în jurul mașinii după ce o parchează, uneori chiar și câteva ore, stârnind astfel amintiri bătrânilor și curiozitate copiilor, care nu înțeleg ce poate fi atât de interesant la o mașină veche, încât să vrei să stai în jurul ei ore în șir. 

Într-o zi m-am oprit lângă ei și i-am întrebat a cui e Dacia. Andrei mi-a răspuns prietenos, dar cu mândrie în glas: “A mea e!”. De ce tocmai o Dacie? “Toată viața am visat să am Dacia mea!”, spune Andrei. Acum el are 21 de ani și și-a îndeplinit visul în vara lui 2017, când și-a luat Dacia lui verde, model 1300, fabricată în 1978. 

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

Și bunicul lui a avut tot o Dacie 1300 din 1978, dar a lui e mai veche. E din martie, iar a bunicului era din septembrie. Povestea cu Dacia bunicului i-a povestit-o tatăl său, care avea șase ani când a luat-o de la fabrică. Așa a aflat că “pe vremea lui Ceaușescu trebuia să depui bani la CEC și să aștepți vreo cinci ani pare-mi-se ca s-o cumperi. Atât a așteptat ca să i-o dea și în prima zi i-a rupt ușa. A vrut să-i arate lui taică-miu cum o parchează în garaj, dar uitase să-i închidă o ușă“.

Andrei își amintește că a crescut printre mașini Dacia. “Când eram mic toți aveau Dacia. Și bunică-miu, și unchi-miu, și tata.”

Dacia și zâmbetul lui Iliescu

Amintirile lui Andrei despre mașinile familiei lui și-au pierdut o parte din detalii și se contopesc cu povești relatate de rude și cu folclorul urban despre Dacia. 

“Tatăl meu a avut un 1310 din ‘99, un ‘zâmbetul lui Iliescu. Așa îi zicea lumea la modelul ăla. Cică a fost un protest la fabrică la Dacia în anul ăla. N-am înțeles eu exact situația, dar atunci tot venea Iliescu în vizită acolo. O dată trebuia să vină, dar n-a mai venit. Erau muncitorii nervoși și au zis că mașinile lor zâmbesc ca Iliescu, dar ei mor de foame. De atunci așa i-a rămas numele la modelul ăla pentru că are masca zâmbitoare.” 

În familia lui nu a existat o mare pasiune pentru Dacii. “Când au apărut mașinile noi, pe ai mei nu i-a mai interesat Dacia. Unchi-miu și tataia și-au dat Daciile la Programul Rabla și și-au luat Renault Clio.” Cu toate astea, știe că lor le e drag de el și de pasiunea lui pentru Dacii vechi, dar îl și avertizează că e o pasiune costisitoare, că vor crește taxele și că riscă să nu mai poată circula cu mașina pe stradă. 

Lui Andrei nu pare să-i pese de toate astea. “Da, am băgat bani în mașina asta, dar am investit și suflet în ea. Nu am de ce să o dau la Rabla. Eu chiar țin la mașina asta”.

Cum s-a îndrăgostit de Zaritza

Lui Andrei i-au fost mereu dragi Daciile. Îi părea tare rău când era mic că adulții nu îl lăsau și pe el să pună mâna pe mașini. “Le era frică să nu le stric cumva. Nu știu cum era să le stric, că nu le porneam de pe loc. Cred că așa mi-a intrat treaba asta în cap că dacă nu mă lasă ei atunci, îmi iau eu una când mă fac mare”. 

Din timpul liceului, a început să caute să-și cumpere o Dacie. Se uită încântat la Zaritza, Dacia lui verde. “Până am găsit-o pe asta m-am plimbat la zeci, sute de mașini de vânzare să le văd. Puneam anunțuri în geam și la mașinile care nu erau de vânzare. Întrebam eu dacă nu cumva sunt de vânzare. Căutam o mașină să fie în stare bună. Nu voiam să fie o ruginitură care a zăcut zece ani în parcare. Voiam o mașină relativ întreagă ca să merg cu ea.” 

A luat-o pe Zaritza la sugestiile tatălui său. Spune că lui nu i-a plăcut dintotdeauna modelul 1300. “Eu voiam un CN3, modelul de Dacie care s-a produs din ‘95 până în ‘98” – modelul copilăriei lui. “Am căutat una bună de-am înnebunit. Ba avea rugină, ba nu mergea motorul cum trebuie.” Până la urmă i-a zis tatăl său: “Hai, mă Andrei, că dacă tot ai tu boala asta cu mașini vechi, hai să ne luăm o Dacie 1300. Să facem ceva frumos cu pasiunea ta”.

Zaritza de pe OLX

A găsit-o pe Zaritza pe OLX. O vindea un băiat din Lipănești, Prahova. Andrei s-a dus până acolo s-o vadă, dar n-a fost convins din prima. Pentru că încă mai visa la un 1310 din anii ‘90, Andrei îi căuta “nod în papură”. “Uite că are un nod de rugină aici, un alt nod de rugină acolo.” 

Dar “mașina arăta țiplă. Ca aspect era de nota 20 pentru vechimea ei, și costa puțin. Cerea pe ea 3.000 de lei și avea totul original”. A bătut însă palma după ce s-a plimbat cu ea. “Direcția era bună, avea frâne, nu-i juca schimbătorul de viteze. Mașina se simțea perfect.” Mașina a venit la București pe platformă pentru că nu avea RCA și ITP. Și-a chemat toți prietenii să le-o arate. Aceștia fuseseră reticenți pâna atunci. 

“Îmi spuneau mereu: du-te, mă, încolo, de nebun!” Credeau că e o prostie ce vrea să facă. Când a ajuns mașina în fața blocului, nu le venea să creadă. O săptămână au stat apoi cu Andrei la mașină să îl ajute să o curețe, să o repare sau doar să o admire și să stea de vorbă. Acum îl știu toți vecinii din careul de blocuri din Balta Albă.

Mașina de socializare

Din pasiune pentru Dacii, Andrei și-a făcut prieteni peste tot în București, și nu numai. Pe majoritatea i-a cunoscut pe grupuri de Facebook unde intră pasionați de Dacii vechi, dar stă de vorbă cu oameni peste tot. Zaritza e “o atracție pentru toată lumea” pe stradă, la semafor, în parcare la mall sau când Andrei merge cu ea la cursurile de la facultate. Prin centrul Bucureștiului vin turiști să își facă poze cu ea. 

“Străinii sunt foarte fascinați de treburi d-astea comuniste, cum e mașina mea care e de pe vremea lui Ceaușescu.” Andrei spune că românii care se încântă cel mai mult la Dacii ca a lui sunt oameni de peste patruzeci de ani. Cei tineri preferă, mai degrabă, “mașini vechi străine, mai extravagante”. 

“Știu hipsteri care umblă cu Volkswagen Beetle sau Van, ca hipioții. Lor le plac mai mult mașinile astea străine, din Vest. E mai ușor să vezi pe stradă la noi un Van sau un trabant, decât o Dacie.”

Cu unii pasionați de Dacii, cunoscuți pe internet, Andrei s-a împrietenit și în viața reală. A mers recent la ziua lui Vali, un alt tânăr din București pasionat de Dacii vechi. Acesta l-a invitat pe Andrei la petrecerea organizată de ziua lui, împreună cu alți prieteni comuni, tot posesori de Dacii vechi. Spune că “pasiunea leagă prietenii”.

Vali are două mașini Dacia, una model CN4 din 2004 și una model 1300 din 1976. Cu cea din 1976 nu poate circula. Nu are toate actele necesare ca să o poată înmatricula, dar nici nu se îndură să o vândă. Speră că într-o zi va avea timp și bani să o pună la punct. 

Dacia și sufletul pereche

Camelia și Adrian sunt doi prieteni de-ai lui Andrei. Camelia are o Dacie 1310 din 1990, iar Adrian tot o Dacie 1310, dar din 1996. Cei doi sunt soț și soție. S-au cunoscut la Întâlnirea Națională Dacia de la Râșnov în 2016. Adrian a plăcut-o de la început pe Camelia. Au stat mult de vorbă despre mașini și s-au înțeles bine. Așa a aflat că ceasul de la bordul mașinii Cameliei nu funcționează, dar Adrian e mecanic auto, și se pricepe la reparat Dacii. I-a promis Cameliei că îi va repara ceasul când vor ajunge la București.

S-a ținut de cuvânt și de atunci au rămas împreună. “Dar ce avea ceasul?” întreabă Andrei. “Nu mergea și scârțâia. Făcea ca toate alea” îi răspunde Camelia. “Adică rămăsese fără vaselină!” trage repede concluzia Andrei. Adrian îi confirmă. “Da. A trebuit spălat și gresat. Atât!”.

Dacă vrei să mergi cu mașina, îți trebuie ureche muzicală

Și Zaritza lui Andrei are “personalitate”, iar el știe asta.

”Dacă tre să merg undeva, îmi iau o marjă cam de vreo jumătate de oră pentru plecare.” Uneori trebuie să degreseze bujiile, alteori șurubărește ceva pe la carburator. Se adaptează la temperatura de afară. Când e frig e cel mai complicat de pornit motorul. De asta, în timpul iernii, folosește mașina mai rar. 

“Tre să ai un pic de ureche muzicală, să știi cum merge motorul, cum se aude când are probleme”. Andrei are și o regulă pe care o respectă cu sfințenie. “Niciodată cu o Dacie nu pleci fără să verifici frânele!”. A avut o pățanie cu mașina: i s-a stricat în trafic și a stat o zi întreagă cu ea stricată. 

“I-am dat jos de pe ea o grămadă de piese, în stradă. A fost din vina mea, că n-am știut ce să-i fac.” – Andrei

“Nu am  fost la service cu ea niciodată. Mașina asta nu prea merită dusă la service decât pentru chestii pentru care nu ai scule sau poziție să lucrezi.” Ajutat de tatăl său, de un vecin mai în vârstă și de alte cunoștințe, a învățat să-și cunoască mașina, să și-o întrețină singur. “Ce poți să repari și se face ușor e mai bine să înveți ca să îți rezolvi singur problemele.”

Taxa Oxigen

Dacă deja celebra taxă Oxigen ar fi intrat în vigoare, Zaritza nu ar mai fi putut să circule prin București. Dragostea dintre ea și Andrei este în siguranță, deocamdată, dar el rămâne prudent.

Pe 28 februarie a avut loc un protest împotriva taxei Oxigen, în fața Primăriei Municipiului București. Proprietarii de mașini vechi vor să fie siguri că taxa va fi anulată.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 41

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro