Criza COVID, istorie repetată după un secol. Laura Spinney a documentat una dintre cele mai sumbre perioade ale omenirii în “Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea” | Fragment exclusiv din carte

Gripa spaniolă din 1918 a infectat una din trei persoane la nivel global, adică 500 de milioane de oameni, inclusiv în România. Din cauza ei, în doi ani, au murit între 50 și 100 de milioane de oameni, adică 2,5-5% din populația lumii.

Este unul dintre cele mai sumbre capitole din istoria omenirii. Cu toate acestea, puține lucruri se știu despre această pandemie, iar acelea care se știu circulă, în cea mai mare parte, în mediile academice și științifice.

Poate că acum, în pandemia de COVID-19, e cel mai bun moment pentru ca publicul să afle povestea gripei spaniole. Aceasta este premisa de la care pornește autoarea Laura Spinney, jurnalistă – îi găsiți articolele în The Guardian – și scriitoare cu mai multe cărți la activ, inclusiv ficțiune, în cartea sa, “Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea”.

Apărută în limba engleză în 2017, cartea a fost tradusă în limba română și tipărită de curând la Editura Corint.

Cartea britanicei urmărește nu doar efectele pe care gripa spaniolă le-a avut în țările europene sau în cele nord-americane, ci și cum a resimțit restul lumii (de exemplu, America de Sud, Orientul Mijlociu, Rusia, Asia de Sud-Est şi China continentală) pandemia de la acea vreme – informații pe care experții le-au adunat abia în 1998.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

În contextul în care editurile românești cântăresc dacă tipăresc sau nu cărți legate de pandemia curentă, Corint e una dintre cele care aleg prima variantă.

Gripa spaniolă din 1918 e menționată tot mai des în ultima vreme, ca termen de comparație cu pandemia curentă de COVID-19, dar și ca sursă de informații prin care oamenii de știință și instituțiile încearcă să înțeleagă mai bine virusul și să se lupte mai eficient cu el.

Cartea este ilustrată cu imagini de arhivă surprinse chiar în timpul pandemiei din 1918.

În continuare, Libertatea vă oferă un fragment în premieră din noua carte a Laurei Spinney.

Kaizerul Wilhelm al II-lea al Germaniei a abdicat la 9 noiembrie 1918 şi pe străzile Parisului oamenii jubilau, strigând À mort Guillaume!, À bas Guillaume! Moarte lui Wilhelm! Jos cu Wilhelm! În acest răstimp, în al şaptelea arondisment al oraşului, poetul Guillaume Apollinaire zăcea pe patul de moarte.

Farul călăuzitor al mişcării de avangardă franceze şi omul care a inventat termenul “suprarealism” şi a inspirat artişti importanți precum Pablo Picasso şi Marcel Duchamp se înrolase voluntar în 1914. După ce a supraviețuit rănii de la cap, provocate de o schijă de obuz, şi unei trepanaţii, a murit de gripă spaniolă la vârsta de 38 de ani, fiind declarat “mort pour la France”.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Funeraliile lui au avut loc patru zile mai târziu – la două zile după semnarea armistițiului. Părăsind biserica Saint-Thomas-dAquin, participanții la ceremonie au pornit către cimitirul Père Lachaise, în estul oraşului.

“Dar când au ajuns la colțul bulevardului Saint-Germain”, îşi aminteşte prietenul lui Apollinaire, poetul Blaise Cendrars, “cortegiul a fost asaltat de o mulțime de oameni gălăgioşi care sărbătoreau încheierea armistițiului, bărbați şi femei care fluturau din mâini, cântau, dansau, se sărutau şi strigau în delir faimosul refren de la sfârşitul războiului: “Nu, nu trebuie să pleci, Guillaume. Nu, nu trebuie să pleci…”. Era, de fapt, o ironie la adresa kaizerului înfrânt, dar pentru prietenii lui Apollinaire exprima o mare amărăciune.

Moartea poetului reprezintă o metaforă pentru uitarea colectivă a celui mai mare masacru din secolul al XX-lea. Gripa spaniolă a infectat una din trei persoane la nivel global, adică 500 de milioane de oameni.

De la primul caz, înregistrat la 4 martie 1918, şi până la ultimul, înregistrat prin martie 1920, a ucis între 50 şi 100 de milioane de oameni sau 2,5-5% din populația lumii – o marjă care reflectă gradul de incertitudine care încă persistă asupra fenomenului.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Și totuşi, ce vedem când desfăşurăm papirusul secolului al XX-lea? Două războaie mondiale, ascensiunea şi decăderea comunismului şi, eventual, cele mai spectaculoase episoade de decolonizare. Nu vedem însă cel mai dramatic eveniment, deşi e chiar sub ochii noştri.

Când oamenii sunt întrebaţi care este cel mai mare dezastru al secolului trecut, aproape nimeni nu răspunde “gripa spaniolă”, însă toţi sunt surprinşi de cifrele legate de ea. Unii cad pe gânduri şi, după o pauză, îşi amintesc de un unchi de demult care a murit din cauza ei, de veri orfani cărora li s-a pierdut urma, de vreo ramură a familiei care a dispărut în 1918.

Sunt foarte puține cimitire în lume mai vechi de 100 de ani care să nu aibă câteva morminte din toamna lui 1918, când a lovit al doilea şi cel mai grav val al pandemiei, iar amintirile oamenilor reflectă acest fapt. Dar nu există niciun cenotaf şi niciun monument la Londra, Moscova sau Washington D.C. Gripa spaniolă e o amintire individuală, nu colectivă. Nu e un dezastru istoric, ci milioane de tragedii personale discrete.

Poate că e ceva legat de forma pe care a luat-o. Primul Război Mondial a durat patru ani lungi şi, în ciuda numelui său, cea mai mare parte a acțiunii a avut loc în teatrele din Europa şi Orientul Mijlociu. Restul omenirii a simțit vântul fierbinte care îl atrăgea spre vârtej, dar a rămas în afara lui şi în anumite locuri războiul părea chiar foarte departe. Cu alte cuvinte, războiul a avut o localizare geografică şi o desfăşurare în timp.

Gripa spaniolă a cotropit însă tot globul într-o clipită. Cele mai multe decese s-au produs în 13 săptămâni, de la mijlocul lui septembrie la mijlocul lui decembrie 1918. Spaţiul său de desfăşurare larg şi timpul scurt se opun astfel spaţiului restrâns şi duratei lungi ale războiului.

Istoricul african Terence Ranger remarca, la începutul mileniului actual, că un astfel de eveniment necesită o altfel de abordare a relatării poveştii. O narațiune liniară nu e potrivită, ci e nevoie de ceva care se apropie de felul în care femeile din Africa de Sud discută despre un eveniment important din viața comunității. “Ele îl descriu şi apoi se învârt în jurul lui”, scria Ranger, “revenind permanent la subiect, lărgindu-l şi adăugând amintiri trecute şi desfăşurări ulterioare”.

Talmudul, cartea sfântă a evreilor, este organizat într-un mod similar. Pe fiecare pagină, o coloană din textul străvechi este înconjurată de comentarii, apoi de comentarii la comentarii, în cercuri tot mai mari, până când ideea centrală s-a întipărit prin spațiu şi timp în memoria colectivă. (Ar putea exista şi un alt motiv pentru care Ranger propunea o istorie feminizată a gripei spaniole: în general, femeile îi îngrijeau pe bolnavi, auzeau gemetele şi sunetele din saloane, pregăteau cadavrele pentru înmormântare şi aveau grijă de orfani. Ele erau legătura dintre individual şi colectiv.)

La baza fiecărei pandemii stă o întâlnire dintre un microorganism care provoacă boală şi o ființă umană. Dar întâlnirea aceea, precum şi evenimentele care au cauzat-o şi cele care rezultă din ea sunt determinate de numeroase alte evenimente care se produc simultan – poate fi vorba de vreme, de prețul pâinii sau de ideile despre microbi, oameni albi şi djinni*, Pandemia, la rândul ei, afectează prețul pâinii, ideile despre microbi, oameni albi şi djinni – uneori chiar şi vremea. Este un fenomen social şi biologic în egală măsură, care nu poate fi separat de contextul istoric, geografic şi cultural. Felul în care mamele şi bunicile din Africa povestesc un eveniment conferă greutate acestei bogății contextuale, chiar dacă evenimentul nu durează multă vreme. Această carte îşi propune să procedeze în aceeaşi manieră.

Momentul e potrivit. În deceniile care au urmat imediat pandemiei, singurii oameni care au studiat fenomenul, în afară de funcționarii companiilor de asigurări, au fost epidemiologi, virusologi şi istorici ai medicinei. Şi totuşi, de la sfârşitul anilor 1990, istoriografia gripei spaniole a explodat, iar amploarea atenției recent acordate s-a făcut remarcată prin natura ei multidisciplinară.

Acum sunt interesați de ea nu numai istorici, ci şi economişti, sociologi şi psihologi. Fiecare dintre ei şi-a îndreptat privirea asupra unui alt aspect şi datorită lor s-a schimbat şi înțelegerea noastră. De multe ori însă cercetările lor sunt îngropate în reviste de specialitate, aşa că această carte încearcă să le reunească, să împletească toate aceste fire pentru a alcătui un portret mai coerent al bestiei, cu toate aspectele gloriei sau ororii ei.

Informațiile disponibile azi nu sunt doar din domenii diferite, ci şi din puncte geografice diferite, surprinzând amploarea globală a dezastrului. Până acum, cele mai multe relatări referitoare la gripa spaniolă se concentrau asupra Europei şi a Americii de Nord. Era şi firesc, deoarece mult timp acestea au fost singurele locuri în care informațiile se colectau sistematic.

În 1998, când experți în gripă spaniolă din toată lumea s-au întâlnit la Cape Town să marcheze comemorarea celor 80 de ani, au ajuns la concluzia că nu se ştia mai nimic despre ceea ce s-a întâmplat în multe părți ale globului – America de Sud, Orientul Mijlociu, Rusia, Asia de Sud-Est şi China continentală. Dar datele referitoare la Europa şi la America de Nord distorsionează imaginea fenomenului din două motive. În primul rând, aceste continente au raportat, în medie, cele mai scăzute rate ale deceselor, aşa că experiența lor este atipică. Și, în al doilea rând, în 1918 amândouă erau implicate profund într-un război care avea să devasteze Europa.

Indiscutabil, războiul a fost principalul eveniment de pe acest continent: Franța a pierdut de şase ori mai mulți oameni în război decât în pandemie, Germania de patru ori mai mult, Marea Britanie de trei ori mai mult şi Italia de două ori mai mult. Dar pe toate celelalte continente – cu posibila excepție a Antarcticii, pe care ambele dezastre au lăsat-o neatinsă – mai mulți au murit de gripă decât în război. La momentul scrierii acestei cărți, adică la circa 20 de ani de la întrunirea de la Cape Town şi aproape de centenarul catastrofei, avem posibilitatea de a reconstitui ce s-a întâmplat în celelalte părți ale lumii.

Dar povestea face uneori o pauză, pentru a surprinde diferențele, dar şi asemănările de experiență ale diferitelor comunități. În 1918, italo-americanii din New York, indigenii yupik din Alaska şi locuitorii oraşului sfânt Mashhad din Persia [actualul Iran] nu aveau aproape nimic în comun în afara virusului, iar cultura fiecărui loc şi alți factori au modelat diferit întâlnirea cu acest virus. Din acest motiv, o serie de tablouri urmăresc dezastrul aşa cum s-a manifestat el în societăți din diferite puncte ale globului, ilustrând natura profund socială a pandemiei.

Aceste tablouri aruncă o lumină peste zone ale hărții până acum întunecate şi ne indică felul în care gripa spaniolă a fost resimţită în diferite părți ale lumii, pentru care anul 1918 a fost anul gripei, şi nu anul în care s-a sfârşit războiul. Ele nu sunt atotcuprinzătoare, pentru că milioane de poveşti au rămas nespuse. Cu siguranță, nu doar în Rio de Janeiro orgia postpandemică a adus o creştere a natalității şi nu doar la Odessa, în Rusia, oamenii au apelat la ritualuri religioase arhaice pentru a alunga molima. Nu doar indienii au trecut temporar peste granițele stricte ale ierarhiei sociale ca să se ajute între ei şi nu doar în Africa de Sud oamenii de o anume culoare i-au învinuit pe ceilalți. Un episcop catolic a făcut, poate, cu frustrare, eforturi de a izola gripa în Spania, dar adesea misionarii au fost singurii care au adus uşurare în colțuri îndepărtate din China. Există şi o limitare majoră a cărții: naratorul e, şi de data aceasta, european.

Povestea gripei spaniole este relatată din partea a doua până într-a şasea. Dar povestea este inclusă într-una mai mare, care ne spune cum a coabitat omul cu gripa şi cum a evoluat împreună cu ea timp de 12.000 de ani.

Aşadar, partea întâi, “Oraşul fără ziduri”, aduce povestea până în 1918, în timp ce partea a şaptea, “Lumea de după gripă”, explorează urmele gripei spaniole cu care trăim azi. Cum omul şi gripa încă evoluează împreună, partea a opta, “Moştenirea lui Roscoe”, are în vedere o bătălie viitoare – următoarea pandemie de gripă -, anticipând cu ce arme vom putea lupta şi care ar putea fi pentru noi călcâiul lui Ahile.

Împreună, toate aceste poveşti alcătuiesc o biografie a gripei – adică o istorie umană, în care gripa reprezintă punctul comun. Postfața abordează problema aducerii aminte, întrebându-se de ce, când impactul gripei spaniole a fost atât de puternic, o numim “uitată”.

S-a spus de multe ori că Primul Război Mondial a ucis romantismul şi încrederea în progres, dar, dacă ştiința a facilitat măcelul la scară industrială sub forma războiului, tot ea a fost cea care nu a reuşit să prevină măcelul sub forma gripei spaniole. Aceasta din urmă a remodelat populația umană mai radical decât orice eveniment care a avut loc de la Moartea Neagră încoace. A influențat cursul Primului Război Mondial şi, posibil, a contribuit la declanşarea celui de-al doilea. A împins India mai aproape de independență, Africa de Sud mai aproape de apartheid şi Elveția în pragul războiului civil. A dus la apariția serviciilor medicale universale şi a medicinei alternative, la dragostea noastră pentru aer curat şi la pasiunea pentru sport şi, probabil, a fost responsabilă, măcar parțial, pentru obsesia artiştilor din secolul al XX-lea pentru nenumăratele feluri în care trupul uman poate ceda.

“Posibil” şi “probabil” sunt termeni indispensabili când discutăm despre gripa spaniolă, pentru că în 1918 nu se putea diagnostica gripa şi, din acest motiv, nu se putea spune cu precizie că asta era, la fel cum nu putem fi siguri că ciuma bubonică (sau una dintre variantele ei, ciuma pulmonară) a provocat în secolul al XIV-lea Moartea Neagră. Ceea ce iese din zona probabilității e faptul că pandemia din 1918 a accelerat ritmul schimbărilor în prima jumătate a secolului al XX-lea şi a contribuit la modelarea lumii noastre moderne.

Dacă toate acestea sunt adevărate, cum se face că încă mai vedem şi acum gripa spaniolă ca pe o notă de subsol la Primul Război Mondial? Chiar am uitat-o? Terence Ranger aşa credea, dar, dacă ar mai fi fost şi azi în viață, poate că ar fi şovăit înainte să afirme asta. Și, dacă e aşa, meritul îi aparține unui vast efort concertat.

Povestea gripei spaniole nu mai poate fi spusă fără contribuția istoricilor şi a oamenilor de ştiință, inclusiv a specialiştilor în ştiințe sociale. Știința ne spune povestea de la începuturile ei, trecând peste acei kilometri de preistorie care par goi, dar care sunt, de fapt, marcați de litere invizibile – şi care au modelat evenimentele din 1918, la fel cum le-au modelat şi pe cele de mai târziu. Istoria preia ştafeta din locul în care literele devin lizibile, iar ştiința aruncă asupra trecutului lumina din prezent.

Şi totuşi, un lucru putem să-l afirmăm cu certitudine: când se vor împlini 200 de ani de la pandemie, istoricii vor fi umplut multe dintre golurile din informații, iar lumina adusă de oamenii de ştiință va fi mai puternică.

Cartea „Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea” a fost tradusă din limba engleză de Roxana Olteanu.

Urmărește-ne pe Google News