18 aprilie 1930, Costeşti, judeţul Argeş. Era Vinerea Mare, iar oamenii intraseră în febra pregătirilor pentru Învierea Domnului. Familia Ionescu avea şase copii, două fete şi patru băieţi, care aşteptau nerăbdători slujba. În acea zi, părinţii lor nu erau acasă, aşa că de gospodărie se ocupa o femeie, nemţoaică. Când au auzit clopotul bisericii, care chema enoriaşii la slujbă, cei şase copii, printre care şi Virgil, pe atunci în vârstă de 7 ani, au dat să iasă din casă.
“În acel moment, femeia care se îngrijea de noi a încercat să ne oprească, parcă presimţind ceva. Ne-a spus că nu plecăm nicăieri, deoarece trebuie să o ajutăm la treburile casei. M-am revoltat, eram doar un copil, şi am început să ţip la ea să mă lase la biserică. Ştiţi ce a făcut? M-a pedepsit şi m-a încuiat în grajd. Asta a fost salvarea mea”, îşi aminteşte Virgil Ionescu (89 de ani). La puţin timp, a ajuns acasă Ioan, tatăl copiilor, care nu a acceptat ca micuţii să nu fie la slujbă şi i-a trimis urgent la biserică. “Patru dintre fraţii mei, Ilarie, Alexandru, Cerna şi Dumitru, au plecat la moarte. Eu am rămas închis în grajd, iar sora mea mai mică, Voica, la frământat cozonaci”.
Ce a urmat, e greu de povestit. În biserică, dascălul a aprins o lumânare, iar o scânteie a ajuns la coroanele uscate. Totul s-a aprins într- o clipă.
“Toţi oamenii din biserică au ars. 116 suflete. Din cauza panicii, lumea s-a îmbulzit, s-a călcat în picioare, n-a mai reuşit să iasă afară. Fratele meu cel mare, Dumitru, se afla în curtea bisericii când a văzut fumul negru şi gros. A intrat, călcând pe cadavre, sperând că poate să ne salveze frăţiorii. Nu a reuşit. La o lună a murit şi el din cauza arsurilor”, ne-a mai povestit Virgil Ionescu.
În Vinerea Mare se împlinesc exact 82 de ani de la nenorocirea care s-a abătut peste Costeşti de Argeş, iar preotul Ene Gheorghe vrea ca toţi cei care au murit la data de 18 aprilie 1930 să fie canonizaţi, drept pentru care a şi depus dosarul la Episcopia Argeşului şi Muscelului.
fotografii: Gabriel Miron, Gabriel Pătruţ